marți, 9 iulie 2019

Cufărul cu amintiri






De când mă știu ”colecționez amintiri”. Agende în care lipeam fel de fel de bilete de prin excursiile în care am fost, note de plată de pe vremea studenției când eram ospătăriță și cel ce avea să-mi devină pentru 5 ani logodnic îmi lăsa mesaje pe ele, carnețele cu numele colegilor mei din școala general și numerele lor de fix :)) sau poze dragi mie. Am până și pliculețe de zahăr și de ceai de pe la hotelurile din Israel, șervețele din avionul cu care am zburat pentru prima dată în viața mea (Muset, îți amintești? :))))))  ), biletul de la spectacolul de balet Lacul Lebedelor din Odessa sau biletul de intrare de la Stonehenge.
Chiar acum vreo 3 luni am dat de caietul făcut cu primele texte publicate de mine în calitate de reporter. Au trecut 12 ani de atunci. Le decupam seară de seară din ziar și le lipeam toată mândră, trecând data publicăriiîn dreptul fiecărui text. După vreo 10 zile de ”lipeli”, m-am cam lăsat păgubașă. Am mai adăugat prima mea deschidere (textul principal de pe prima pagină a ziarului) și cele mai wow anchete, preluate ulterior de presa națională. Și acum mă uit cu nostalgie peste ele.
”Colecționează amintiri, nu lucuri” este fraza cu care am crescut. Așa se face că toată copilăria mea am petrecut-o la țară și am mii de amintiri din aceea perioadă. Vă pot spune ce tâmpenii am făcut cu Adina ”a lui Chițiga”, dar în niciun caz nu țin minte dacă teneșii cu care eram încălțată valorau la vremea respectivă ceva sau erau doar chinezării. Știu că ne distram grozav la discoteca satului sau la cele din Bârlad, dar habar nu am cu ce mă îmbrăcam la vremea respectivă. Știu doar că spray-ul FA era în mare vogă. Aveai FA, erai cineva. :)))))))
 MULȚUMESC Domnului că am fost generația care a crescut fără telefoane mobile, tablete și alte gadgeturi. Noi am fost cei liberi. Dar să revenim ...
Ideea cufărului mi-a venit în minte încă de când eram copil. Voiam să strâng în el cele mai de preț amintiri, dovezi ale unei copilării reușite. Cufăr nu am avut, dar cutii cu toate cele, da. Și încă multe, până a intrat mama în ele și a făcut o curățenie lună. ”Aduni toate tâmpeniile!”, mă certa mereu. :)))) Și chiar adunam.
Anii au trecut, eu am crescut iar cufărul a dispărut din peisaj. Asta până când l-am cunoscut pe cel mai minunat bărbat din viața mea. Din momentul în care l-am văzut prima dată, mi-am dorit să-mi pot imprima pe piele până și mirosul lui. Orice făcea, îmi doream să pot transforma totul într-o amintire. A! Dacă nu v-ați prins, vorbesc de puiul meu de om, băiețelul meu de un an și nouă luni.

Cufărul a fost cadoul meu când a împlinit un anișor și am adunat în el tot ce am considerat eu mai de preț: pozele din primul lui an de viață (vreo 800 😅 ), costumașul de la botez, lumânarea, cărticica primită de la nași în care el este un super erou, primii lui papucei, primul pampers cumpărat de mine, costumașul purtat când a fost scos din mir, sau cel când am fost externați amândoi din spital, prima poză făcută de o prietenă dragă nou din primele lui secunde din viață și imprimată 3D pe lemn de la altă prietenă  de suflet, ce a ales de pe tăviță la moț, hăinuțele de la moț, poza preferată cu el și buni, prima lui jucărie și cele mai îndrăgite jucării, biletul când a fost prima data la grădina zoologică, figurinele de pe tortul de la 1 an, albumul bebelușului, prima suzetă pe care a tocito la propriu, șuvița de la primul lui tuns, globul lui personalizat de la primul Crăciun și muuuuuulte multe altele că aș putea continua până mâine.



 
 

 

 







      


Primul an din viața lui am stat nedespărțiți. Și când spun nedespărțiți, spun că am stat 24 de ore din 24 împreună. Singurele momente în care eram separați erau cele în care el dormea în pătuțului lui în dormitor iar eu în living, epuizată până la pământ. Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată baie singură în cele 365 de zile și și nici să dureze mai mult de 5 minute. Așa se face că am fost prezentă la toate momentele importante din viața lui: când s-a văzut accidental pentru prima dată în oglindă, prima îmbrățișare, când a făcut primii pași, primul cuvânt, când a mers singurel prima dată, când a mâncat prima dată mâncare solidă, prima dată când a strigat-o pe Dodo (câțelușa noastră) pe nume, când a mâncat pentru prima dată singurel. Nu am ratat nimic și mulțumesc Domnului pentru că orice mamă, și orice părinte dealtfel, știe că astfel de momente sunt UNICE în viață. Odată ce le-ai ratat, nimeni și nimic nu ți le dă înapoi și nici nu ai cum să trăiești sentimentul din povestiri.

 

 

 


Ei bine, toate aceste moment au fost imortalizate fie în poze fie pe cameră și toate au locușorul lor în cufărul cu amintiri care cuprinde emoțiile și trăirile unui an de zile. Primul lui an de viață. Cutia este pusă bine, bine și urmează să ajungă la băiatul meu când va deveni și el tătic. Sunt sigură că impactul va fi grozav pentru că tind să cred că-mi seamănă leit și știu că va aprecia enorm de mult un cadou venit din suflet cu o valoare sentimental de neprețuit. M-am gândit inițial să fie cadoul lui pentru când va face 18 ani, dar dacă va fi un rebel insensibi, nu mă risc. :)))))

Pentru cei care vor să știe, cufărul l-am comandat de la Anca, o brașoveancă găsită pe Facebook în urmă cu ceva ani când căutam să fac un cadou mai deosebit. Culmea că este și vecină de cartier cu mine în Brașov. Pe Anca o găsiți AICI. Vă las mai jos să vedeți ce minunății am mai comandat de la ea. 










luni, 15 aprilie 2019

De la jurnalism la culturism - ieșeanca care a dat stiloul pe gantere


Prin natura meseriei de jurnalist am cunoscut mii de oameni. Drept dovadă că pe Facebook am 1.420 de prieteni, din care maximum 10 nu-i cunosc. Sunt alte sute de persoane pe care le cunosc, dar din varii motive nu le am sau nu le mai am în listă.
Și printre miile de persoane pe care le cunosc, se numără oameni extraordinari. Oameni care ar putea scrie o carte, oameni care au bătut cancerul, oameni care din nimic au ridicat imperii de milioane de euro, din bătaia de joc a colegilor de bancă au ajuns vedete de film, oameni care îmi oferă lecții de viață.




Printre ei se numără și Claudia. Am fost colege la Ziarulde Iași - eu pe departamentul Economic, ea pe Sănătate. Drumurile noastre s-au separat când eu am ales să mă reprofilez. Doi ani mai târziu a părăsit și ea echipa ZDI, mutându-se în Anglia.
I-am urmărit evoluția pe Facebook. Pozele ei de la diferite conferințe de presă au fost înlocuite ușor, ușor cu poze din sala de sport, iar apoi de la concursuri de culturism. Nu vreau să vă spun mai multe. Vreau să vă las să priviți pozele, iar pe Claudia o las să vă spună povestea din spatele miilor de ore de muncă la sală.


1.Claudia, ai fost și tu cândva un om "normal". Ce s-a întâmplat?
Întotdeauna am fost complexată pentru că eram foarte slabă. Până la vârsta de 25 de ani nu am purtat hainele care-mi placeau, deoarece nu arătau bine pe corpul meu. Aveam 49 de kilograme iar în timpul liceului băieții făceau glume uneori despre greutatea mea și cât de slabă sunt. În 2014 am plecat în Londra iar la un an de la mutare am decis să merg la sală cu fostul meu soț, care avea deja un nivel de fitnes ridicat, juca fotbal și mergea la sală.


Am invatat repede cum să mă antrenez, am plătit un Antrenor Personal pentru câteva luni, iar la 6 luni diferență schimbările fizice erau vizibile. Am devenit mult mai încrezătoare în corpul meu și am decis să continui sala și după divorț. Nu m-am gândit la competiții la acea vreme, dar mergeam la sală zilnic și am căpatat încredere în mine ca femeie.

2. De unde trecerea extremă de la jurnalism la culturism. Cum s-a declanșat schimbarea?
De mică am fost pasionată de Jurnalism, mereu mi-a plăcut să scriu. În perioada liceului am fost la numeroase Olimpiade de Istorie unde am câștigat premiul I pe județ, iar la Limba Română am avut cea mai mare notă pe întreg liceul la Bacalaureat. Am fost un student foarte bun de care mama mereu s-a mândrit. Când am decis să mă mut în Londra aveam un plan diferit, îmi propusesem să îmi găsesc de muncă la un ziar local, dar între timp am descoperit pasiunea pentru fitness. La început mă antrenam doar eu singură, după care am decis să fac o carieră în fitness pentru că mă regăseam atat de mult în sala și am simțit că este ceea ce vreau să fac pentru restul vieții.



Am lăsat în urmă toate învățăturile din România, am studiat în Anglia din nou și am luat-o de la zero, mi-am luat diplomele în “Fitness and Personal Training” și mi-am găsit un serviciu într-o sală ca instructor de fitness. Dupa 1 an am fost promovată în Management unde lucrez și în prezent. În afară orelor de munca sunt și Antrenor Personal, scopul meu fiind să ajut alte persoane ca și mine să-și atingă scopul și să se simtă bine în corpul lor.
Am decis să fac competiții 6 luni mai târziu, după ce am cunoscut persoane care deja făceau acest lucru și mi-au explicat ce înseamnă. Deja aveam o bază suficientă și îmi transformasem corpul iar totul a început ca un hobby.

3. Câte ore pe zi te antrenezi și în cât timp ai dobândit acest trup perfect lucrat?
Mă antrenez de 4 ani și merg la sală de 5/6 ori pe săptămână. Când mă pregătesc pentru un concurs fac exerciții 6 zile pe săptămână și cardio 7 zile, o sesiune dimineața și una seara. După competiții, în “off season” ridic doar greutăți și nu fac  prea mult cardio, scopul fiind să adaug sau să mențin mușchii pe care deja i-am dezvoltat. De cele mai multe ori nu contează orele petrecute în sala de fitness, mai importantă este sesiunea și cum te antrenezi. Eu ridic greutăți foarte grele, pentru a-mi dezvolta mușchii, iar ședințele mele depind și de feedback-ul pe care-l primesc de la juriu după o competiție. Pesonal, mie îmi plac picioarele și fundul cu mușchi, așa că întotdeauna mă antrenez cu greutăți mari să dezvolt mușchiul, în timp ce pentru spate, umeri și brate doar mențin și nu ridic foarte greu.




4. Ce ai simțit când ai pășit pentru prima dată pe scena unui concurs, dar mai ales când ai câștigat pentru prima dată?
La prima mea competiție eram foarte emoționată și speriată. În timp ce eram pe scenă am pierdut un cercel și genele false mi-au căzut, m-am panicat atât de tare, nici nu vedeam bine. Am ieșit pe locul 4 și am fost atât de dezamagită încât am spus că nu voi mai face acest lucru niciodată. După două săptămâni am decis să mai încerc o dată iar atunci am câștigat premiul I. Am fost atât de mândră de mine și am simțit că toată munca nu a fost în zadar. “Stage ready look” este foarte dificil de atins. Dieta este extremă, orele de antrenamente și cardio sunt forte multe, este un proces foarte greu dar satisfacția este pe măsură, chiar dacă nu câștigi. Acest sport este mental nu doar fizic, iar satisfacția de a-ți vedea corpul atât de schimbat este imensă. Pentru o competiție eu încep pregătirea 12 săptămâni înainte de show. În această perioadă viața socială nu există. Nu-mi văd prietenii cu lunile, nu ies în oraș, în club, la restaurant, nu beau alcool, nu mănânc multe lucruri pe care majoritatea le mănâncă în fiecare  zi iar  weekend-urile sunt pentru “posing practice”, pregătirea mâncării pentru săptămâna care vine, cardio, antrenament și dormit foarte mult pentru că trebuie să-mi odihnesc corpul.











5. România nu ți-a oferit șansa de a fi cine ești azi, dar de ce Londra?
Cred că România mi-ar fi oferit șansa dacă aș fi descoperit pasiunea pentru fitness în timp ce eram în țară. Trebuie să recunosc, mereu am vrut să merg la sală, dar salariul din România nu îmi permitea să plătesc abonamentul. Anul viitor îmi doresc să fac o competiție în România, pentru că țara găzduiește numeroase concursuri. Îmi doresc ca într-o zi toată familia să vină să mă vadă pe scenă și să înțeleagă de ce trec prin perioade grele de antrenament și dieta. Când mă vor vedea pe scenă în țara mea vor înțelege ce înseamnă acest sport pentru mine.

6. Știu că pe plan personal nu ai fost împlinită acasă. Cum îți este sufletul acum?
“Everything happens for a reason”. Eu sunt încrezatoare că lucrurile în viață sunt așternute dinainte și există un motiv întemeiat pentru tot ceea ce ni se întâmplă, bun sau rău. Am trecut printr-un divorț la o vârstă foarte fragedă și am avut relații neîmplinite de atunci care m-au afectat emoțional. Anul trecut, de ziua mea, în August, am făcut o competiție unde l-am întâlnit pe “EL”, și el competitor. Astăzi trăim o frumoasă relație și am alături un bărbat care îmi oferă suport necondiționat. Având aceeași pasiune, el m-a înțeles mereu și m-a ajutat de fiecare dată. Dacă nu mi-aș fi descoperit pasiunea pentru fitness și nu aș fi fost la acel concurs nu ne-am fi întâlnit niciodată. Așa cum am menționat, tot ce s-a întâmplat în viața mea m-a adus aici astăzi.
Sunt o femeie împlinită, am reușit să-mi fac o carieră într-o țară străină într-una dintre cele mai mari companii de fitness, mi-am descoperit pasiunea și mi-am întâlnit sufletul pereche. Ce altceva pot să-mi mai doresc? 😊

7. Românii nu sunt obișnuiți să vadă femei culturiste. Cum reacționează oamenii când vii acasă și te văd pe stradă?
Românii sunt la fel și aici. Și nu doar românii. Am fost în România de 3 ori de cînd m-am mutat în Londra. Întradevăr, este dificil să merg pe stradă sau prin mall, toate privirile sunt asupra mea. Sunt conștientă de acest lucru și deși sunt foarte mândră de fizicul meu, nu vreau să-mi pun surorile într-o situație stânjenitoare când toți se uită strident la noi, așa că îmi aleg haine diferite când merg în România - blugi, top cu mâneci lungi sau tricouri- în timp ce în Londra port pantaloni scurți, topuri scurte, salopete și rochii strâmte pe corp. În Londra de multe ori  aud mulți români vorbind despre mine în română, neștiind că eu înțeleg limba, dar eu sunt foarte pasivă și nu pun la suflet.
Trebuie să recunosc, numărul bărbaților care-mi cer numărul de telefon sau mă invită în oraș a crescut enorm de când merg la sală, dar întotdeauna există și acea parte care nu apreciază mușchii și nu vor avea cuvinte frumoase de spus. Eu sunt foarte încrezătoare în corpul meu iar comentariile negative nu mă afectează absolut deloc.


8. Descrie-mi o zi din viața ta.
Eu muncesc de luni până vineri. Într-o zi de muncă mă trezesc la 5am, îmi pregătesc un smoothie pentru micul dejun și mă duc la sala la care lucrez. Fac o sesiune de cardio înainte să încep munca, iar în jurul orei 8 mă pregătesc pentru serviciu. Muncesc 8 ore pe zi, în jurul orei 3-4pm termin munca și mă duc la o altă sală din zona în care locuiesc, mai aproape de casă. Mă antrenez cu greutăți singură iar uneori partenerul meu vine și el, în funcție de serviciul lui. La finalul sesiunii de greutăți de o oră, fac încă o sesiune de cardio de 30 de minute. Ajung acasă unde îmi pregătesc mesele pentru a doua zi, calculez fiecare gram de mâncare și pun totul în cutii. Eu gătesc la fiecare 2-3 zile seara, după muncă și sală.

9. Vreau musai să știu care îți este alimentația zilnică.
Bineînțeles că depinde dacă sunt în pregătire pentru concurs sau nu. Eu mănânc la fel mereu, dar când nu am o competiție îmi permit să gust ceva dulce, să am o cafea cu lapte sau un corn cu ciocolată.
Pe stomacul gol 1 pahar cu apă călduță și lămâie.
Mic dejun -  3 albușuri și 2 oua întregi, ovăz făcut cu apă și cu fructe de pădure.
Snack – smoothie făcut cu pudră verde Moringa, 1 albuș, 1 kiwi, jumătate avocado și ananas.
Prânz 1 – piept de pui cu spanac și o pătrățică de ciocolată neagră.
Prânz 2 – piept de pui cu sparanghel și unt de arahide.
Înainte de antrenament – piept de curcan cu orez și o banană.
Imediat după antrenament – cereale și pudră de proteină amestecate cu apă.
45min - o oră după antrenament – jumătate de covrig cu unt.
Cină -  cartofi cu somon la cuptor.




10. Cine va fi Claudia peste 10 ani?
În 10 ani îmi doresc să am compania mea de fitness și să fiu recunoscută internațional în fitness, să ajung pe cea mai mare scenă de concursuri din lume, Olympia în Las Vegas și bineînțeles să câștig concursul în categoria mea, Bikini-Fitness. Bineînțeles că îmi doresc o familie pe care o voi avea la momentul potrivit, mai ales că având copii nu este un obstacol în meseria mea. Numeroase femei revin pe scena și fac competiții după ce au avut copii. Nu există obstacole atunci când există pasiune.

Dacă vreți să vedeți evoluția Claudiei, o puteți urmări AICI și AICI.




marți, 9 aprilie 2019

YOUniverse - Self love is the doorway!



Cristina mi-a fost colegă de facultate la Sibiu. Era tipul acela de om care emana mister, mereu rezervată, puțin arogantă (puțin mai mult 🙈), cu nasul pe sus și mereu sigură pe ea. Îmi aduc aminte că eu eram exact opusul ei. Mereu pusă pe șotii, viața mea era o carte deschisă, toată ziua râdeam și unde era vorba de farse și miștocăreală eram cap de listă.
Așa se face că atunci când s-a aflat că un coleg o simpatizează, i-am și pus la cale o farsă să vedem dacă sentimentul este reciproc, mai ales că așa se auzea în grupă. Se făcea că cel vizat are dintr-o dată o simpatie exagerată pentru mine. Și uite așa vreo 2 zile am defilat prin fața ei ca cei mai mari îndrăgostiți, ținându-ne de mână, chicotind și râzând pe sub mustăți.
Niciodată nu și-a trădat emoțiile, în schimb când a avut ocazia, ne-a taxat pe amândoi în stilu-i caracteristic. Cum eram noi pe holurile facultății așteptând să intrăm la curs, Cristina s-a uitat la mine și apoi cu o privire rece i s-a adresat lui Andrei: ”Drumurile simple, vor duce mereu la destinații simple. Drumurile complexe vor duce întotdeauna la destinații extraordinare.” S-a întors și a plecat.
Șah-Mat pentru ea. Noi ne-am uitat unul la altul și ne-a bușit râsul. Tot ce urmăream era să vedem dacă are și ea o latură umană și reușisem să i-o descoperim. Vorbele ei au reprezentat la vremea respectivă dovada că se poate oftica și ea. În timp, vorbele ei s-au dovedit a fi lecții de viață.


Anii au trecut, iar eu, purtată de iubire, am ajuns la Iași. Am regretat toată viața decizia de a mă muta. A fost pasul care mi-a distrus cariera la care visam. Cei mai mulți dintre foștii mei colegi sunt prezentatori în televiziuni, au emisiuni la radio, propriile afaceri, oamenii de bază ai emisiunilor de divertisment pe care le vedeți la tv, propriile reviste, etc. Mutarea în Iași a fost însă un regres fantastic pentru mine. Alți oameni, alte mentalități, altă școală. M-am sabotat singură. Dacă în Sibiu, prin practica făcută, aveam deja porțile deschise pentru un job în televiziune, mutatul în Iași mi-a deschis porțile spre ospătărie și cărat tăvi pentru a-mi putea plăti singură studiile. Eram liniștită însă pentru că iubeam și visam la o viață de familie minunată.
Deși azi sunt  restaurant manager, am încă handicapul de a nu fi realizat ceea ce era așa de ușor de atins la vremea respectivă.
Am regăsit-o pe Cristina prin intermediul Facebook-ului câțiva ani mai târziu. Nu am fost niciodată prietene și cu atât mai mult să ne facem confidențe. Cu toate astea, am acceptat invitația ei de a revedea Sibiul.
M-a cazat la ea și așa am pătruns ușor în lumea ei. Frustrarea a fost și mai mare când am văzut că stă cu chirie într-un apartament cât o casă, unde un dormitor imens era dressingul ei. WTF! Universul mai avea mult să mă pedepsească pentru farsa aia din facultate?
Împreună cu logodnicul ei conducea o revistă de fashion și călătorea enorm de mult. Cererea în căsătorie a avut loc la Paris, ceea ce multe dintre noi doar visam la vremea respectivă și se învârtea numai în cercuri cu vedete. Așa am ajuns să o cunosc și pe Anya. Lumea ei părea de basm și cu toate astea, nu știam nimic concret despre viața ei.
Am păstrat legătura și așa se face că deși am primit o grămadă de invitații și de la alți foști colegi, nunta ei a fost singura la care am ajuns. Circumstanțele au făcut în așa fel încât să pot ajunge deși eram sigură că va fi încă o invitație refuzată. A fost o nuntă superbă unde am fost domnișoară de onoare chiar! Ce ironică e viața asta!






Abia la nuntă am aflat că mama ei nu mai e. Nu am îndrăznit să întreb cum și de ce pe nimeni. M-am bucurat de eveniment și am legat prietenii grozave cu oameni excepționali cu care țin legătura și azi.
Apoi a căzut cerul pe mine. Lumea ei de basm se năruise. Avea poze cu soțul ei din toate colțurile lumii. Părea că duce viața perfectă. Jobul ei îi permitea să vadă întreaga lume și în fiecare poză radia. 
Dintr-o dată Cristina divorțase. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, iar răspunsul ei m-a șocat. Mă regăseam în fiecare frază și cuvânt al ei. Dacă ar fi fost în țară, a doua zi aș fi băut cafeaua cu ea. Dar ea este în Bali și slavă Domnului este mai bine ca niciodată.


Te invit să o cunoști și tu pe Cristina. Dacă ești o persoană care a trecut printr-o decepție groaznică sau printr-un divorț, te invit să citești rândurile de mai jos și să pătrunzi în lumea ei. Te vei convinge că viața bate filmul. J

Cine este acum Cristina Căpățînă și cine a fost acum 10 ani?
Aș zice ca sunt trei caracteristici care m-au definit dintotdeauna și culmea, toate sunt considerate a fi “defecte”, dar întocmai acestea mă reprezintă, așa că în ochii mei sunt ceea ce sunt, ce bine ca sunt! Nici n-ar putea să fie altfel. Cred ca orice persoana care mă cunoaște ar fi de acord ca și acum 10 ani și în egală măsura astăzi, Cristina e o naivă incurabilă, o persoană lipsită de modestie și o exagerată – exagerez mult, gândesc și vorbesc doar la superlativ. E bine pentru cititori să știe că și ce scriu aici intră prin același filtru natural haha!
Naivitatea m-a ajutat mereu în a vedea doar ce e mai bun în oameni. Lipsa modestiei m-a sprijinit în a face cam tot ce am simțit sau mi-am pus în cap, fără rețineri. Vezi tu Gabi, întotdeauna am crezut că merit tot ce e mai bun și n-am acceptat nimic mai puțin decât ce a fost mai bun. Acum 10 ani am făcut o revistă la Sibiu cu fostul meu sot, Alex. Am început de la 0, cu un proiect scris pe hârtie, dar dacă mă auzeai vorbind de el ai fi crezut că este cel puțin Vogue ediția romanească hahaha! Mergeam cu autobuzul la potențiali clienți, pusă la punct cu hăinuțe elegante de la second hand (ca doar de acolo îmi permiteam să mă îmbrac) și nu plecam din niciun birou până când nu-i convingeam pe oameni de cât de extraordinar e proiectul pe care îl facem, deși în acel moment era doar un plan. Da, aici intră exagerarea de care îți ziceam. Și a fost un succes! Am lansat revista, clienții erau multumiți și plăteau, oamenilor le plăcea și eu nu eram surprinsă, din moment ce nici nu concepeam să fie altfel!
Astazi sunt aceeași, doar că am mai multă experiență de viață și mi-am perfecționat așa-zisele “defecte” și cu ele înainte, răspândesc un nou concept, YOUniverse.

Cum a luat naștere proiectul YOUniverse, dar cel mai important de ce?
Ideea aceasta s-a nascut adânc în interiorul meu când am divorțat de fostul soț, după 10 ani de relație.Atunci am realizat că nimic nu zguduie mai mult viața cuiva decât o despărțire, divorț sau nu, sentimentele și obișnuința au un cuvânt greu de zis. Când o relație cu un partener se încheie, avem cam două opțiuni: fie să ne bucurăm că începe un nou capitol și să credem cu adevărat că va fi mai bine, fie să cădem în amărăciune, așa cum s-a întâmplat în cazul mamei mele. Aveam 12 ani când părinții mei au divorțat, tatăl meu a plecat de acasă și mama mea a tot sperat că se întoarce, până într-o zi când a primit actele de divorț și din acel moment s-a adâncit tot mai mult în depresie și într-un final și-a luat viața. Anul trecut, fiind proaspăt divorțată (și într-o nouă relație de care voi vorbi puțin mai târziu), am văzut o filmare veche cu mama mea de la o nuntă. Dansa, părea fericită, practic nu părea a fi în depresie. În acel moment mi-am dat seama ca avea 32 de ani când s-a sinucis, exact vârsta mea. Atunci mi-am spus: dacă n-am reușit să fac nimic pentru mama mea, să o sprijin să treacă prin acea etapă a vieții, de ce să nu fac ceva acum în onoarea ei? Acum, când am maturitatea necesară și pot înțelege prin prisma propriei experiențe ce înseamnă un divorț. Și așa de pe-o zi pe alta, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am dat demisia de la compania pentru care lucram, deși îmi plăcea jobul, era o poziție de management care îmi permitea să călătoresc foarte mult, m-am mutat în Bali și am început proiectul YOUniverse.




Care este cel mai important mesaj pe care YOUniverse il transmite?
Când o relație se termină, e doar începutul unei noi vieți. Tot ceea ce facem prin intermediul YOUniverse e să oferim o nouă perspectivă: așadar sprijinim oamenii în a-și reconstrui viața și nu oricum, ci prin a identifica ce vor și ce nu vor în urma unei despărțiri, cine sunt cu adevărat în esență și pașii înspre a-și reseta viața. Am creat un program care se derulează în Bali, prin care învățăm să iertăm, să fim conștienți de puterea interioară, să privim orice obstacol ca o oportunitate pentru un nou început, să privim înainte cu încredere și entuziasm și bineînteles, să învățăm să ne bucurăm de viață! Viața e un dar valoros și suntem aici pentru a fi fericiți. Fiecare zi e o nouă șansă și cât timp există voință, există nenumarate posibilități înspre a savura viața, așa cum merităm.



Cine face parte din acest proiect?
11 oameni minunați din diferite părți ale lumii: România, America, Australia, Argentina, Brazilia, Germania și Indonezia, fiecare în parte cu propria experiență: terapeuți, artiști, antreprenori, dar mai important decât orice: oameni care își urmează inima, iubesc viața și fac tot ceea ce fac cu multă pasiune și entuziasm, zi de zi.



Ai vizitat aproape întreaga lume. De ce te-ai oprit în Ubud, Bali?
Nimic nu se compară cu Ubud (centrul insulei Bali), deși sunt multe locuri minunate în lume! Terasele de orez, jungla, străduțele magice, simplitatea și totodată profunzimea localnicilor, ceremoniile cu flori și bețișoare parfumate la tot pasul, zi de zi, mâncarea, fructele exotice. În Bali e sărbătoare în fiecare zi, viața în sine e o continuă sărbătoare! Însă ceea ce face ca Bali să fie un loc unic pe planetă, e energia locului, se simte efectiv iubire în aer. Insula aceasta mi-a schimbat toată percepția asupra vieții. Am vizitat Bali pentru prima data acum șapte ani și m-am simțit mai fericită ca oricând, zâmbeam și în somn haha! Cred că orice persoană care vine în Ubud (mai ales în Ubud, e cea mai frumoasă zonă din Bali din punctul meu de vedere) simte ceva diferit în interior, e un loc magic, încărcat de istorie și emoție. De-asta e atât de ușor să te îndrăgostești aici: mai intâi de tine însuți, mai apoi de viață și în cele din urmă de altcineva, dacă nu ești deja! J

Iubește Cristina?
Da! Iubește Cristina, iubește mult! Mă iubesc pe mine, așa cum sunt, cu bune și rele, viața, oamenii și îmi iubesc iubitul, Javier, un argentinian frumos și plin de viață. Ne-am cunoscut în Bali la puțin timp după ce am divorțat de fostul soț.
Felul în care s-a întamplat e la fel de magic precum sunt multe alte experiențe pe care le-am trăit aici de-a lungul timpului. După divorț, abia ce începeam să integrez toată schimbarea, când nu eram ocupată cu serviciul, petreceam foarte mult timp singură, efectiv nu simțeam nevoia de a ieși din casă. Într-o zi am primit un mail de la firmă prin care am aflat că îmi trimit un coleg, avocat, să lucreze cu mine pentru o săptămână din Bali, urmând ca ulterior el să se îndrepte către Jakarta pentru a face un proiect. Vestea aceea pentru mine a venit într-un moment foarte nepotrivit pentru că ultimul lucru de care eu aveam nevoie (sau așa credeam cel puțin) era să interacționez cu un necunoscut, chiar nu-mi doream niciun fel de interacțiune socială. A venit și ziua de luni și Javi a apărut la mine în grădină, cu un zâmbet larg și cadouri pentru mine și “soțul meu”, aflase de la colegi că sunt căsătorită și eu am decis să nu dezvălui vestea divorțului în firmă.
Javi era un avocat din Buenos Aires, Argentina. Iubea motocicletele, a călătorit prin lume timp de șapte ani, rebel din fire la fel ca mine, înțelept, frumos foc în cel mai masculin mod și în același timp foarte cald, zâmbitor. Cel mai mult însă m-au impresionat sinceritatea și vulnerabilitatea lui, exact genul meu de bărbat. Am simțit și am gândit asta deopotrivă în primele minute de interacțiune și nu m-am înșelat câtuși de puțin. 
În seara aceea am sărit pe motocicleta lui și am mers împreună la o ceremonie de cacao în Ubud. A doua zi mi-a mărturisit că e îndrăgostit de mine și așa a început povestea noastră de dragoste, cea mai intensă experiență din câte am experimentat în viață. Și continuă până în ziua de astăzi.



Daca ai putea da timpul înapoi, ce ai schimba la viața ta?
Am trăit întotdeauna fără regrete, dar dacă aș putea schimba un singur lucru, mi-aș dori să îi fiu cu adevărat alături mamei mele în perioada în care lupta cu depresia aceea nenorocită, să înțeleg mai bine ce simte și să o fac să înțeleagă că viața merită trăită, că e iubită fără măsură și că îi suntem alături pentru totdeauna. Nu era singură însă cred că faptul că se simțea așa la nivel emoțional a declanșat același sentiment de abandon pe care îl trăise deja în copilărie.



Cine va fi Cristina peste 10 ani?
Mamă, iubită, prietenă și optimistă incurabilă. Nu voi renunța niciodată să cred că totul e posibil atunci când intenția pe care o setez vine din suflet. Voi fi mereu fidelă idealurilor mele și nu voi accepta să mă conformez în nicio situație care nu e exact pe sufletul meu. Viața a fost și este foarte generoasă, nu știu în ce context mă va învălui în 10 ani, dar îmi doresc să pot să împărtașesc toate darurile și experiențele care îmi sunt date cu cei care simt să le primească, să trăiesc știind că existența mea are un impact pozitiv în lume, fie el cât de mic.