marți, 14 noiembrie 2017

32 ore de travaliu și o naștere de 8



     E joi - ora 18.00. Ca în fiecare seară din ultimele 2 săptămâni, de când am tras oficial la vatră și am terminat cu munca de tot, mă consult cu Dodo asupra meniului de seară.
- Ce păpăm azi? Ne facem de cap așa ca de ultima dată sau o dăm light pe salate? Cățelul se uită lung la mine. Eram gravidă în 40 de săptămâni și 4 zile. Bebe putea veni în orice zi.
- Ai dreptate, îi răspund. Hai să ne facem de cap pentru ultima dată. După aia, salut dezmăț culinar.
     Cartofi prăjiți, ochiuri, brânză de burduf, mămăliguță. Mâncarea mea preferată. Mănânc cu poftă și eu și Dodo. Atunci am descoperit că-i plac și cartofii prăjiți. O farfurie imensă și un pahar de cola zero. Mă simțeam de parcă am murit și am ajuns în Rai.
     Păpăm copios și ne așezăm la un film. Nu știu când am adormit, dar știu că m-am trezit la ora 23.03 cu dureri groaznice de burtă. Deschid ochii instant. Îmi zic în gând că așa-mi trebuie dacă am mâncat ca sparta. 
      Mă duc la baie. Simt nevoia să împing. Împing și nimic. Vin înapoi în pat. Adorm imediat. După o oră mă trezesc din nou cu aceleași dureri. Crampe de nesuportat. Iar dau vina pe mâncare. ”Exact ce-mi trebuia! Să mă balonez!” Mă duc din nou la baie. Împing și nimic. Vin în pat. După o oră se repetă istoria. Îmi pică fisa. Am contracții. Stau trează cu ochii pe telefon. Crampele și durerile erau din ce în ce mai dese, astfel că la 8 dimineața aveam dureri din 17 în 17 minute.
      O anunț pe nănuța Alina și o întreb dacă mă poate duce la spital mai târziu. În 10 minute era la ușă. 
- Nu sunt pregătită să plec. Nu vrei să bem o cafea?
      Am terminat și cafelele și eu tot nu eram convinsă că trebuie să merg la spital. Alina încearcă să mă convingă dar eșuează. Ea pleacă la muncă, eu rămân acasă.
      Le anunț pe Cucuiete. Începe cearta online. Toate cu gura pe mine. Să mă duc la spital cât mai repede. Nu eram însă deloc convinsă că de data asta vine bebe. După ce am mai fost internată de 2 ori și cum m-am dus așa m-am întors, am promis că mai ajung la spital cu jumătate de oră înainte să nasc. După mai multe discuții și argumente pro spital/internare, o sun pe vecina Ioana.
- Cred că nasc. Mă duci, te rog, la spital? Dar nu te grăbi că nu e încă grav.
      În 5 minute, Ioana era la ușă. 
- Nu sunt gata. Mai durează. Vrei să bem o cafea? :))) (Orice numai la spital să nu merg)
- Bem.
      Într-un final îmi fac curaj și mă pregătesc. Bagajele erau făcute și așezate la ușă încă din luna a opta de sarcină. Contracțiile erau din ce în ce mai dese așa că ne pornim către spital. Nănuța Irina era la țigară/cafea pe balcon. De cum m-a văzut s-a albit cu totul. Nu mai intra nici cafeau, nici țigara.
- Vai! Ești bine?! Naști? Il sun pe Claudiu să te ducă? Vai! Să mă anunți când naști și să-mi spui cum te simți. Pot să te sun? :))))
       La 11 eram deja internată. Am solicitat să stau în același salon în care am stat și ultimele 2 dăți în speranța că voi găsi fețe cunoscute. Dorința mi-a fost îndeplinită, dar toate pacientele erau noi.
       Contracțiile îmi tăiau respirația. M-au pus la ”traseu”. La fiecare contracție parcă cineva îmi băga un cuțit în spate. Nu mă puteam controla și gemeam de durere, respirând greu ca și cum cineva îmi dădea aer cu porția.
- Ihaaa... Păi dacă tu faci așa la contracții de 20-30, ce o să faci la 80-100 când ești gata să naști? Mă întreabă o asistentă.
       M-am albit cu totul. Mă așteptau dureri de 5 ori mai mari. Altă contracție, altă durere. Mușc din pernă și trag aer cu greu în piept. Vine medicul care-mi monitoriza sarcina.
Aceeași asistentă: - Domnule doctor, are contracții de 20, dar scoate niște sunete și așa se agită de parcă acum naște!
      Încerc să-mi păstrez calmul și să nu o trimit puțin în vizită la mama ei. Spun sec și apăsat să-și dea seama că dacă mai deschide o dată gura la adresa mea, urmează să-i umplu frigiderul: poate nu sunt făcută, doamnă!! să suport durerile nașterii.
      Medicul mă consultă. Dilatație 2. Până ajung la 10 mai este.
      Îi transmit că doamna doctor x mi-a comunicat că în seara respectivă voi naște. Nicio o secundă nu m-am gândit la cezariană, pentru că trebuia să fiu cât mai repede posibil aptă de a avea grijă de puiul meu. 
- Nu cred. Poate mâine, dar azi sigur nu. Dar vedem cum decurg contracțiile și cât de tare te vei dilata. Te vor ține sub observație colegii de gardă.
       Șiiiii acestea fiind spuse, mi-am mai văzut medicul cu 10 minute înainte să nasc. Dar până acolo e poveste lungă.
      Deci era undeva ora 12-13 și eu aveam contracții de 20. 
      La ora 18 deja eram epuizată și sleită de puteri. Asistenta care intrase în tura de seară mă cheamă la traseu. Contracțiile erau tot de 20.
- Imposibil, doamnă. Nu mai pot de durere. Nu au cum să fie la fel!!
      Cheamă să fiu verificată. Mă consultă o doamnă doctor. Ziceai că scotocește cloșca după oul de aur. Urlu de durere. 
- Vai dragă! Păi pe aici iese un bebeluș și tu faci așa urât doar că am băgat eu 2 degete? Ai dilatație de 2. Încă nu naști.
       Mă dau jos de pe masa de control cu lacrimi în ochi. Nu zic nimic. Mă sprijin de pereți și mă duc în salon. Încerc să dorm. Nu pot. Gemetele mele o țin în alertă pe asistentă. Mă cheamă iar la control. De data asta o rezidentă. Mă rog să aibă mână ușoară. Rugăciunile mi-au fost ascultate. Mă verifică și pleacă. Aceeași dilație, 2. Durerile persistă.  Încep să sângerez ușor din cauza controalelor. Mă întorc în salon. Contracțiile sunt mai dese și mai greu de suportat. Ies să mă plimb pe hol. Încerc să iau o gură de aer și deschid un geam. 
- Mai bine ați merge în salon să nu vă zică ceva doamna doctor de gardă, mă sfătuiește prietenește asistenta puțin panicată să nu cumva să aibă probleme.
       Mă întorc în salon. Era deja ora 21. Îmi aud numele. Doamna doctor de gardă vrea să mă verifice. Deja lacrimile curgeau pe obraz involuntar. În cabinet era și ultima rezidentă care m-a verificat. Îi fac semn discret asistentei dacă mă poate verifica rezidenta. Dă ușor din cap că nu. Mă urc pe masă, strâng din dinți. Doamna doctor mă verifică. Am simțit că cineva m-a tăiat pe viu și se juca cu degete în măruntaiele mele. Am poreclit-o Spintecătoarea.
- Dar de când ai scurgerile astea? 
- De când am fost ultima oară în spital. Am luat candidă de aici. 
- Păi ia să te splăm puțin că trebuie să ai colul curat. Pe aici iese bebelușul.
      Durerea m-a dus până aproape de leșin. Abia mai respiram în timp ce plângeam și gemeam de durere. Îmi pune compresă sterilă și mă trimite în salon. Mă opresc direct la baie. Compresa mea era plină de sânge. Aștept să plece toți din cabinet și mă duc la asistentă. 
Izbucnesc plângând: 
- Doamnă, dar femeile astea verifică oameni sau vite. Mă distrug  jos. Chiar nu pot controla mai ușor?
      Asistenta pune privirea în pământ și-mi spune că mă înțelege. Îi spun că pierd sânge și nu știu dacă e normal. Ea îmi spune că e ok, se dilată colul, deși se vedea pe fața ei că era panicată.
     La ora 12 noaptea plângeam și mă plimbam pe hol. Asistenta insista să mai fiu verificată de un medic iar eu refuz. - Nu mai pune nimeni mâna pe mine până dimineață când vine medicul meu!!
     La 2 noaptea o imploram să-l sune pe medicul meu să vină să-mi facă cezariană.
- Doamnă, lăsați-mă să mai chem pe cineva să vă verifice. Eu nu-mi permit să-l sun pe domnul doctor. Sunt medici de gardă. Sunați-l dumneavostră, dar să nu cumva să se supere că-l deranjați la ora asta și să nu mai vrea să vă asiste la sarcină. Zic și eu...
        Atâta panică și teamă nu am văzut niciodată în ochii unui om. 
        Spintecătoare vine iar la cabinet. Sunt chemată.
- Doamnă, trebuie să înțelegeți că nu vă face bine să fiți verificată atât de des.
Și așa aveți colul aproape distrus. Aveți dilatația mică. Se va vedea la traseu când sunteți gata de naștere. Trebuie să vă odihniți, să dormiți. Când va fi momentul să nașteți, nu o să mai aveți putere deloc și nu veți putea naște copilul cum trebuie. Eu vă verific dar sunt sigură că nu s-a schimbat nimic.
- Dar nu eu v-am chemat să mă verificați. Asistenta tot insistă. Din contră,
aștept să vină medicul meu sau rezidenta dumnealui. Mă duc să mă culc. Voi încerca să mă odihnesc.
       Mă sprijin de pereți în timp ce mă îndrept din nou spre salon. Am pierdut șirul drumurilor. Știu doar că era 2 noaptea. Mă așez în pat. Încerc să adorm. Durerile sunt crunte. Din când în când mai deschid ochii. O văd pe asistentă care se uită din capul patului la mine. 
       E 6 dimineața. Suntem chemate să le fie ascultate inimile bebelușilor. Eu sunt pusă la traseu. Puterile mi s-au scurs la propriu din vene. 
- Contracțiile sunt puțin mai mari. 41-50. Tot nu sunt contracții de naștere. Chem pe cineva să vă verifice. 
- Doar dacă e cineva cu mână ușoară. Vă rog! Nu mai rezist la încă un control brutal.
       Vine o domnișoară rezidentă. Mă urcă pe scaun. Își pune mănușile și mă veridică. În sfârșit o mână ușoară. Încerc să mă relaxez. Nu durează nici 5 secunde.
- De urgență cu ea la sala de nașteri!!! Acum o duceți jos!! Are dilatație 8. Se vede capul bebelușului. Acum o duceți jos!!
        Ar fi trebuit să mă bucur. În sfârșit scăpam, dar chinul abia începea.
        Mi-am luat doar geanta de umăr și am coborât cu asistenta la sala de nașteri. Mă bagă într-un salon. O asistentă/moașă, vine să mă verifice. Tremuram din toate încheieturile și mă sprijineam de mese în timp ce-mi îndoiam genunchii în sute de minigenoflexiuni pentru a-mi face durerile mai suportabile. Curgea apa pe mine. Miroseam a transpirație de parcă am fost lăsată în câmp, la 30 de grade, 3 zile la rând. 
       În salonul din fața mea o altă mămică născuse. Nu vedeam decât o pată imensă de sânge. Lângă ea era Spintecătoarea și o asistentă. Femeia urla de durere în timp ce cerea clamante. O coseau.
- Nu te mai văita atâta! Când ai făcut sex nu ai mai urlat atâta. Așa vă trebuie dacă vă place să faceți copii pe bandă rulantă!
        Nu pot reacționa! Caut mese, scaune, paturi să mă sprijin.  Întreb ce mai așteptăm.
- Pe domnul doctor!
Aud discuție pe hol și văd cu coada ochiului rezidenta care m-a verificat ultima dată vorbind la telefon.
- Dar nu este vina mea! Eu acum am verificat-o prima dată. Avea dilatație 8 și am și adus-o jos.
Ulterior am aflat că doctorul a lăsat vorbă să fiu adusă în sala de nașteri la dilatație de 5-6 și ulterior să fie chemat. N-a fost să fie! Ghinionul meu ... 
       Ajunge și medicul. E răcit cobză. Il văd în ușă și atât.
       Asistenta îmi pune o perfuzie și pleacă. Este pentru dilatare. Nu știu dacă trec 30 de secunde și durerile devin insuportabile. Încep să urlu la propriu. Nimeni nu mă bagă în seamă. Simt nevoia să împing. Urlu și împing. Simt cum pansamentul steril dintre picioare pleacă la vale cu tot cu chiloți.
Urlu și nimic. Cu toată puterea mea împing. Urlu involuntar să audă tot spitalul. NU MAI POT! VINE!!!! NU-L MAI POT TINE! 
       În câteva secunde salonul s-a umplut. Moașa, Spintecătoarea, încă vreo 2 asistente și într-un final și medicul meu.
       Sunt urcată pe scaun. Poziția nu e bună. Mai jos, mai jos, trage genunchii la piept, ține-te de bare, nu urla, împinge, nu te screme. Aud frânturi de fraze. Îmi duc mâna la cap și încerc să mă țin de pat. Sunt certată. 
- Ține mâinile pe bare!!! Tragi de ele și împingi! 
        Împing dar nu împing bine. Țip printre dinți.
- Concentrează-te și împinge tare. Dacă nu împingi bine nu o să iasă bebelușul cum trebuie și apoi o să te întrebi de ce, îmi spune medicul.
- Nu te mai screme și nu mai scoate sunete! Când mergi la wc și ești constipată așa țipi? Sunete de astea scoți? Aud o voce feminină.
       Mă uit în dreapta mea să văd cine îmi vorbește. Spintecătoarea! Dacă aveam forță o lăsăm fără 5 dinți în gură.
       L-am născut pe bebe la a patra împingere, a treia bună și după ce moașele s-au urcat cu coatele pe burta mea ca bebelușul să iasă. La ora 7.05 bebe a văzut lumina zilei, a avut 3650 gr, 52 de cm și a primit nota 8/9 pentru că nu a plâns din prima. Pe hârtiile de externare a fost trecută nota 8. 32 de ore de travaliu, o suferință și un chin pe care nu le doresc nici celor mai mari dușmani ai mei (cu 2 excepții) și ei dau nota 8!!
     Rămân pe scaun. Respir mult mai ușor. Durerile au dispărut. Îmi șterg lacrimile și mulțumesc Domnului că s-a terminat cu bine. Întreb de ce nu mă dau jos. Mi se răspunde că trebuie să-mi scoată placenta. Îmi scot placenta și tot pe scaun rămîn. 
- Acum de ce mai stau?
- Trebuie să te coasem. 
       Ok. Nu poate fi mai dureros decât ce a fost înainte, îmi spun în gând. Maaare greșeală. Am simțit pe viu cum băgau acul, cum trăgeau ața și cum făceau nodurile. Nu știu cât a durat procedura, dar cred că o oră tot m-au cusut.
      Sunt dusă într-un salon să mă odihnesc. Mi se comunică că în 3 ore pot merge în rezervă și să-mi văd copilul. ”Țopăi” de fericire. La ora 13, înainte de a pleca spre rezervă, sunt verificată de către doctorița de gardă.
- Nu e a bună! Are hematom. Trebuie cusută din nou!
Refuz să cred că am auzit bine!!! Încep să plâng. Nu vă mai povestesc ce înseamnă cusătură peste cusătură. Deși de data asta am fost sedată, am simțit tot. Nu știu ce mi-au dat, dar mai mult eram amețită de cap.
- Puiule, dar tu de ce țipi așa? Nu ești amorțită? Mă întreabă doctorița, în timp ce mă cusea.
- Sunt amorțită la cap, nu între picioare, răspund zâmbind amar. 
       Seara am ajuns în rezervă. Am pierdut noțiunea timpului și șirul evenimentelor. Mi-au adus bebelușul și mi l-au pus la piept. Pot, dar nu vreau să vă descriu momentul întâlnirii dintre gura lui și sânul meu. Numai o mamă poate înțelege, iar bărbații ar fi prea ironici. 

       Suferința s-a terminat. Îmi strângeam puiul în brațe și plângeam. El a dus o luptă de supraviețuire când era în burtica mea (prietenii știu), iar eu am dus lupta la suprafață. ”Ce am făcut atât de bun pe lumea asta să merit un așa dar?”. Îi mângâiam fața mică și-i povesteam ce viață grozavă o să avem noi doi cu bunica, Dodo, unchiul Cătă, mătușa Lili și teroriștii ăia doi de Alex și Daria. Cum vom merge cu buni și Dodo în excursii, cum îl voi învața să se dea pe bicicletă și eu voi veni din urma lui cu rolele. Cum vom împodobi împreună bradul de Crăciun și vom face oameni de zăpadă din șosete și orez. 
      Viața mea s-a schimbat din momentul în care mi-am ținut copilul în brațe. Atunci am realizat că s-a meritat toată suferința mea. Acel moment... Acel moment care a marcat un nou început, o nouă etapă, o nouă viață. Toate numai pentru el – Robert Constantin, alias Roco!



sâmbătă, 21 octombrie 2017

Cine e Cruella?

Cine e Cruella? 

       Sunt un om vesel, plin de viață, care iubește la nebunie cățeii. De-a lungul timpului am crescut doi câini vagabonzi, iar acum sunt fericita ”mămică” a unei Dodoline care îmi colorează viața în fiecare zi. 
        Porecla de Cruella am primit-o de la tatăl meu, care într-un schimb de replici pline de umor, nemaiavând cale de scăpare, mi-a zis sec: ”Tu, tu, tu Cruellă ce ești!”
Sunt un om pragmatic, realist, îngrozitor de sincer (nu-i tocmai o calitate), ironic, adeptul dreptății și care se ghidează după zicala - ”Dacă vrei ca lucrurile să iasă bine, pune mână și fă-le tu. Nu te baza pe alții!”. Bineînțeles că asta nu se aplică și în bucătărie. 😂
Sunt absolventă a Facultății de Jurnalism, masterandă în Publicitate și PR. Sunt fost reporter de investigații economice la Ziarul de Iași, fost manager de restaurant, coordonator și organizator a 400 de evenimente, în prezent fiind în concediu de maternitate.
Blogul Cruellei este o continuare a pasiunii mele de jurnalist. Aici NU voi scrie niciodată despre un lucru în care nu cred sau nu mă regăsesc, NU voi scrie niciodată doar de dragul de a scrie și NU voi scrie niciodată ca să plictisesc.

Ce spun foștii și actualii colaboratori

Andrei Bălan - îndrăgit interpret de muzică populară și nu numai
~ Când spui Cruella te gândești la acea "domnetă" care vroia să îi transforme pe micuții dalmațieni în haine de blană, nu? Un personaj negativ, plin de defecte, un fel de Aglae Giurgiuveanu din Enigma Otiliei a lui Călinescu, o "babă absolută fără cusur în rău"!
Eiii, eu am cunoscut-o pe Cruella noastră cu totul altfel! E genul de om pe care îl întâlnești once in a lifetime - implicată și dedicată, serioasă dar și amuzantă și mereu pusă pe șotii! E persoana cu care ai vrea să lucrezi toată viața! E mereu deschisă pentru a realiza noi proiecte și mereu dispusă să accepte noi provocări! "Și ce dacă nu a mers aici! O iau de la capăt în altă parte!", ar fi motto-ul ei în viață! Am colaborat și am elaborat împreună diferite proiecte și multe evenimente după care la final ne-am strâns mâinile și am constatat împreună reușita lor! Nu a spus NU niciodată la vreo propunere venită din partea mea! Îmi amintesc de toate petrecerile de la care oamenii plecau doar cu regretul că nu a durat mai mult! Da, așa sunt evenimentele pe care le organizează ea și pentru care pune mult, mult suflet...că dacă nu pui și un strop de suflet, ce ar mai ieși! E persoana care se adaptează și știe mereu cum să abordeze clientul și colaboratorii ca aceștia la final să fie mulțumiți! Cruella, nu pot decât să îți doresc mult succes în tot ceea ce faci, pentru că eu știu că tu faci bine, și întotdeauna să îți amintești că mereu vei găsi în mine un om pe care te poți baza! ~
___________________________________________________________________________

Dudu Cumpăt - Manager Acutica - Salon de frumusețe feminină & masculină

~ A fost o colaborare care s-a văzut pe Facebook. Postările au fost adaptate cerințelor noastre. Adaptabilitate și înțelegerea ideilor. Seriozitate și confidențialitate. ~

___________________________________________________________________________

Toni Hrițac - redactor șef - Ziarul de Iași

~ Ca redactor-șef al cotidianului ”Ziarul de Iași”, îmi face plăcere să vă scriu despre colaborarea pe care am avut-o 4 ani de zile cu dra Gabriela Curelaru când a fost angajată pe postul de reporter, în cadrul departamentului Economic.
Până în 2012, a avut sub observație, în calitate de jurnalist, toate instituțiile economice din județul Iași. Principalele sale responsabilități erau acelea de a verifica documentele și apoi redacta orice informație care făcea obiectul unui articol.
Articolele semnate în ”Ziarul de Iași” de Gabriela, sunt o dovadă a creativității și talentului acesteia în exprimarea scrisă. În documentare, fosta noastră angajată a arătat o deosebită atenție față de detalii, precum și capacitatea de analiză și interpretare.
S-a integrat într-un timp foarte scurt în echipa ”Ziarul de Iași” și s-a arătat întotdeauna dispusă să învețe și să asimileze informații noi.
Fire creativă, dinamică și în același timp echilibrată, dra Gabriela Curelaru nu a avut nici un conflict în colectivul nostru, în care de altfel a fost foarte apreciată. S-a adaptat cu ușurință oricărei situații și a dat dovadă de reale abilități de comunicare, precum și discreție în obținerea și folosirea informațiilor. ~


_________________________________________________________________________________

Ana Maria Coca  - Manager Q-Bo Ink Tattoo Parlor
~ Un prieten ne-a recomandat-o pe Gabriela în momentul în care salonul avea nevoie de ceva diferit. 
Totul a început cu organizarea primului eveniment aniversar, în urma căruia, mulțumită ideilor ei, am câștigat nenumărate review-uri pozitive, pe diverse blog-uri cunoscute din Iași, în doar câteva zile. 
Am colaborat minunat împreună, ea mai mult motivându-ne să ne ajutăm singuri. Ne cerea fotografii cu tatuaje, mai des decât reușeam noi să le terminăm. Dar ușor, ușor...și fotografie după fotografie, am ajuns mai sus decât ne așteptam. Pentru asta și pentru prietenia ei îi mulțumim din suflet. 
Dacă aveți nevoie de o idee la care voi singuri nu credeți că vă puteți gândi, contactați-o cu încredere pe ea! ~

_____________________________________________________________________







_________________________________________________________________________________

Alina Nicșan - Manager Kamy's Way 

~ Plăcerea de a o cunoaște și de a colabora cu Gabriela a fost o reală încântare pentru mine. Ce am apreciat la omul Gabriela? Implicarea de 200%, soluțiile oferite și flexibilitatea de care a dat dovadă. Ne-a provocat să creștem, ne-a ghidat și a venit cu idei îndrăznețe. Cuvântul care o definește este profesionalismul și cu siguranță vom mai colabora în viitor. Fire veselă, optimistă și curajoasă, ne-a inspirit pe noi ca și oameni, așa că nu îi pot spune decât “mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc”. ~


_________________________________________________________________________________


Florin Mare - Managing Partner - Boomerang - agenție de branding și comunicare



~ Entuziasmul, energia și spiritul jovial al Gabrielei s-au coagulat într-un catalizator ce a contribuit la procesul creativ din Boomerang, iar emoțiile transmise prin texte au fost verificate și confirmate în proiectele noastre de branding și comunicare. Îi mulțumim mult pentru implicare. ~


_________________________________________________________________________________

Irina Matei - Manager ReenahMatei Beauty - Salon de cosmetică și înfrumusețare

~ Acum 5 ani Gabriela mi-a fost prezentată de un prieten ca fiind "o persoană care se pricepe la oameni, știe să comunice, știe să folosească cuvântul și prin ceea ce scrie creează imagini" . Acum pot spune și eu că este o profesionistă, are talent în a scrie și are un caracter puternic. 
Îmi doresc o colaborare frumoasă și să creștem împreună.~

_____________________________________________________________________

















miercuri, 18 octombrie 2017

O mămică cu zahăr pe la mustăți


      Ați tinde să credeți că voi scrie despre ce vrăji a mai făcut mămica mea sau că titlul este vreo figură de stil.
      Ei bine, NU! Mămica mea chiar a avut ieri zahăr pe la mustăți. Sau mai bine zis, zahărul a lăsat-o fără mustăți. 😂
      Pe Irina am cunoscut-o acum câteva luni când doream să văd un apartament în cartierul rezidențial Soleia din Valea Lupului. Nu puteam merge prin casele oamenilor și să zic: ”Știți, vreau să văd cum sunt apartamentele. Mă primiți?” :))) Așa am ajuns la parter, ap 1: Salonul de înfrumusețare ReenahMatei Beauty Salon.


      După ce am inspectat salonul/apartament, am ajuns să vorbesc cu Irina despre pasiunea ei legată de beauty, despre cât suflet a pus în acest salon și cât își dă interesul zilnic să se ridice și să se mențină la cel mai înalt nivel profesional atunci când vine vorba de munca ei.
     Eu i-am povestit despre proiectul meu de suflet – Cucuietele and friends, iar de aici lucrurile au venit de la sine. Am fost invitate să vizităm salonul, să încercăm produsele și serviciile de aici și să învățăm trucuri noi de make-up.
     Ce mi s-a părut mie fascinant și recunosc că până la ReenahMatei Beauty Salon chiar nu am mai auzit, a fost epilarea cu zahăr. Adio ceară, adio aparate de epilat, bine ai venit dulceață, pardon zahăr.


      Cu ce este diferită epilarea cu pastă de zahăr? Păi în primă fază nu există riscul rănilor. Ceara poate fi prea fierbinte, pasta de zahăr este rece.  Procedura de epilare se desfășoară mult mai repede, zahărul acționând doar asupra firelor de păr și nu a pielii. Părul va crește mult mai greu și mai rar, iar cel mai important: nu este deloc dureros.

      Atât mi-a trebuit ca să o aduc pe mama la salon. Mama nu suportă durerea. Aș putea spune că pentru ea durerea este ca o fobie. S-a pensat o singură dată în viața ei și a spui că nu-i mai trebuie, iar mustața și-a epilat-o doar de 2-3 ori tot din cauza durerii.
      Salonul fiind exact la 2 minute distanță de unde locuiesc, a fost o plăcere să facem o plimbare matinală pe jos, cu bebe la purtător.
      Întreaga procedură a durat exact 5 minute. Scurt și la subiect. Îmi lua mai mult să-l despachetez pe bebe de haine :))
      Mama a zâmbit tot timpul, nu a făcut vreo grimasă și nici nu am primit aceea privire ”să vezi ce-ți fac când ies de aici”. :)))
       Pe scurt: succes total.








      Așa că, doamnelor și domnișoarelor, dacă vreți să scăpați de firele de păr nedorite, în cel mai nedureros mod posibil, mergeți cu încredere la ReenahMatei Beauty Salon.  Pe www.reenahmatei.ro găsiți lista întreagă de servicii oferite cât și prețurile aferente. Eu voi reveni pentru pachetul Răsfăț pentru Mamă&Fiică. Mi-a plăcut prea mult! 😉


miercuri, 27 septembrie 2017

La limita dintre popular și penibil


        Îmi aduc aminte când am ”pășit” eu pentru prima dată în online. Primisem temă la facultate să ne facem blog. Am avut vreo 2-3 texte interesante și apoi mi-am îngropat blogul cu slujbă, flori și parastas.
        Au trecut anii, am ajuns să lucrez în presă, am plecat din presă și după ceva timp, dorul de scris și-a spus din nou amprenta.
        Eram fascinată de ce se întâmpla la vremea respectivă în online și implicit în blogosferă. Avem chiar și câteva modele pe care le urmăream cu sufletul la gură. Le sorbeam ideile și textele. Citeam, învățam și catalogam postările ”așa da”, ”așa nu”. Mă bufnește râsul când mă gândesc, că unei dintre persoanele etalon la vremea respectivă pentru mine, chiar îi vorbeam cu dumneavoastră și era doar cu 2 ani mai mare. Bloggerițe și bloggeri, aveam un respect aparte pentru persoanele respective și pentru munca lor.
        Acum după ce m-am descălțat și eu de fes, după ce am mai prins puțină experiență, după ce am cunoscut mai mult decât personal ”modelele” mele în online, am ajuns să am un gust amar.
Pe unele le-am șters din lista de prieteni, pe unele am încetat să le mai urmăresc de luni de zile, pe unele le țin în lista de prieteni pentru a nu da naștere la discuții inutile.


Sursă foto: http://cdn.kameelvohra.com


        Atunci învățam cum să fii un profesionist în online. Acum nu învăț decât cum să fii al naibii de penibil!
        De la idei grozave de promovare, am ajuns să le număr cariile din gură, ce filtre se mai folosesc în selfie-uri sau ce se mai întâmplă prin patul lor. Mi-au demonstrat că sunt oameni fără caracter, unde interesul personal primează, persoane care zic una și peste 2 ore se afișează făcând alta. M-am săturat să citesc mesaje de la fanii acestor ”modele”, fără a fi postată o minimă dovadă că aceste mesaje sunt reale. Bitch please! Și eu pot inventa cu nemiluita mesaje de admirație la adresa mea! M-am săturat de expresia ”la cererea publicului”, iar în final publicul să se dovedească a fi familia și 2-3 prieteni rătăciți. ”Modele” care atunci când le dai o replică în contradictoriu, deloc pe placul lor, ajung să te atace direct sau să te jignească. Ce s-a întâmplat cu așa zisa critică constructivă?
   
        E trist, dragi ”modele”. Ați devenit atât de penibile încât dați cu totul alt sens și cuvântului penibil.

Sursă foto: dexonline.ro


luni, 21 august 2017

Ziua Independenței


Mă trezesc dimineață cu un zâmbet tâmp pe față. Este ziua în care mă duc să-mi ridic buletinul nou. Îmi recapăt independența cu acte-n regulă. Trebuia să-l iau de aproape 2 săptămâni, dar mai greu cu mobilizarea.
Mă dau jos din pat, ies cu Dodolina afară, revenim în casă, pregătesc micul dejun pentru amândouă, mai tragem o porție de joacă, mai butonăm puțin televizorul, mă echipez și ies pe ușă.
În jur de ora 11.30 ajung la Iulius Mall la Evidența Populației.
-        Bună ziua! Am venit să ridic buletinul.
-       Nu este gata. Încercați pe la ora 14.30 sau mâine dimineață.
-        Păi trebuia să fie gata de o săptămână și ceva.
-        Nu e vina noastră. Cei care le-au tipărit au întârziat.
-        Ok ... Mulțumesc. Zi frumoasă.
Buuuuuuuun ... Ce fac eu acum până la ora 14.30? De umblat prin magazine nici nu se pune problema. Abia mă țin șalele, apăi picioarele. Sunăm niște Cucuiete. Niciuna disponibilă pentru cafea. Buuuuun ...
Îmi pică fisa! Acutica! Perfect! Au salonul sub pasaj la Hala Centrală, e și aproape și au și cafea. Este ideal! Mă duc la salon, un spălat,  un aranjat și am omorât o oră jumătate. Mai trag mâța de coadă la cafea și gata timpul mort. Doar le sunt client de aproape 3 ani. Primesc și apă și bomboane pe lângă cafea.
Ajung la salon și ce să vezi? Era închis pentru câteva ore. O mică îmbunătățire a obiectelor din dotare.
-         Doar azi suntem închiși, Gabriela.  Mâine te așteptăm cu drag.
Începeam să cred că nu e ziua mea norocoasă, dar cum sunt o optimistă din fire, fac stânga în prejur și ies.
Mă duc la CEC, lângă Hala Centrală că și așa azi trebuia să plătesc rata la apartament. Mă opresc direct la schimb valutar. Nu era nimeni nici la coadă, nici la ghișeu. Aștept vreo 5 minute apare doamna și îi întind banii.
-         Actul de identitate, vă rog.
-         Păi, nu-l am. Ar fi trebuit să-l ridic azi dar nu este gata.
-         Păi și cum vă identificați?
-         Vă dau permisul sau cartea de alegător.
-         Nu se poate. Buletinul sau pașaportul.
-         Păi și eu ce fac? Trebuie să plătesc și rata la casă. Dacă nu am buletin 3 săptămâni, eu nu pot plăti rata pentru că nu mă pot identifica? Ce fac în cazul acesta?
-         Pe mine mă întrebați ce faceți?
-         Păi pe cine să întreb?!? Nu dumneavoastră sunteți reprezentatul băncii?!?!
-        Mergeți la un schimb valutar privat unde nu vi se cere buletinul sau găsiți pe cineva cu buletinul la el care să vă ajute să facă schimbul și plata în locul dumneavoastră.
-         - MI-NU-NAT!

Ies afară și mă așez pe o bancă. Deja eram sigură că nu e ziua mea norocoasă. Dintr-o dată trece prin fața mea Alexandra, o veche prietenă. Mă luminez cu totul la față. Are buletinul la ea deci problema este rezolvată.
-         Mă duc până la Trezorerie și vin să te ajut.
Mă întorc la bancă și ce să vezi? Coadă de 6 persoane la schimbul valutar. Normal! Doar e ziua mea norocoasă! Ne așezăm la coadă. Trec 5 minute, nu înaintăm. Trec 10, stăm pe loc. După 15 minute, Alexandra zice că trebuie să plece că e în timpul serviciului. Gata!!! Mă duc acasă și mă culc! De ce am ieșit eu oare azi din casă?!?
Când eram pe punctul de a abandona, apare Mădălina, vecina de cartier. Mă ajută ea! Aleluia!
Cu chiu cu vai ajungem în față, schimbăm banii, problema rezolvată. Acum să ne mutăm la coada de la caserie să plătesc rata la casă.
-         Scumpa, nu mai pot sta că am rând la Eon. Trebuie să-mi fac contractul pentru gaz și nu vreau să pierd locul.

Păcat că nu pot insera emoticonul ăla de pe Facebook care se dă cu capul de pereți!

Este oficial! Notez în calendar ziua de azi ca fiind MARȚI -13, cu 13 ceasuri rele, 13 ghinioane pe metrul pătrat, cu tot ce poate merge mai rău.
Mă las păgubașă cu rata și zic că o plătesc mâine.
Mă întorc la Mall pentru buletin. Era ora 13.20.
-         Au venit buletinele?
-         Nu încă. În maxim jumătate de oră sunt aici.
-         Perfect.
Mă duc să-mi iau ceva de mâncare și numai bine mă liniștesc. Îmi fac de cap cu un meniu McDonald's și drept răzbunare pentru ziua dezastru, îmi iau și 3 gogoși ca să mă îndulcesc puțin. 




Mă așez la masă, iau 2 cartofi, sună telefonul. Număr pe care nu-l cunosc.
-         Bună ziua. Sunt doamna x de la CEC. Mai avem nevoie de actul adițional y pentru a finaliza dosarul dumneavoastră.
-         În sfârșit o veste bună pe ziua de azi. Noroc că am toate actele cu mine în mașină. Unde trebuie să aduc actul?
-         La sucursala de la Hala Centrală.
-         YOU GOTTA BE KIDDING ME!!!!!!!

Termin mâncare și mă duc după buletin. Ce credeți? Da! Era venit! 😂
Îmi iau minunăția de act de identitate și mă întorc la bancă. Plătesc rata, îi pun doamnei tot dosarul cu acte în față și o invit să caute documentul necesar. Ce credeți? Da ... Nu era.
-         Păi dacă nu e la mine și nici la dumneavoastră, la cine e? Întreb și eu ca omul.
-         Mai mult ca sigur este la notar unde ați semnat contractul de vânzare-cumpărare.
-         Păi și nu puteți solicita pe mail dumneavoastră?
-         Nu se poate! Trebuie să meargă clientul.
-         MI-NU-NAT.
Ajung la notar, explic situația, cere dosarul de la arhivă, ajunge dosarul, îl analizează și ce credeți?!? NU E ACTUL!
Doamna de la notar cere să vorbească cu doamna de la bancă. Constat că nu am telefonul la mine. Mă duc la mașină, iau telefonul și mă întorc. Surprize, surprize. Nu mai avea baterie. Du-te Cruello la mașină, ia încărcătorul, întoarce-te la notar, stai statuie lângă telefonul pus la încărcat după un birou și dă-i și sună la bancă. Ce credeți?!?! Nu răspunde nimeni!
Într-un final dau de persoana în cauză, vorbesc doamnele între ele și rezultatul final?! Nu e actul!!
-         Păi și ce e de făcut?
-         Cerem un duplicat la Fondul de Garantare.
-         Și ce înseamnă asta?
-         O întârziere probabil de 2-3 săptămâni.

     Declar oficial ziua de Luni, ziua cu 13131313131313131313131313 ceasuri rele. Eu lunea nu mai ies din casă!
AM ZIS!


vineri, 14 iulie 2017

La mulți ani, mămico!


       Ea și cu tata au fost cele mai importante ființe din viața mea. Tata a plecat, dar a rămas EA! I-aș face altar pentru cât s-a jertfit pentru noi și încă o face. Ea e sfântă pentru noi, iar noi – copii și nepoții ei, suntem sfinți pentru ea.


       Într-o postare de anul trecut ziceam că are ochii precum cerul! E senină, iubitoare și mereu prezentă când ai nevoie de ea. Modestă, prea modestă!!!! Mereu ne-a pus pe noi pe primul loc, iar placa: ”Lasă-mă pe mine! Voi sunteți importanți!”, am auzit-o zilnic timp de 33 de ani eu și 37 de ani fratele meu. Astăzi este ziua ei! Este mai frumoasă ca niciodată și mai tânără decât va fi vreodată în viața asta. Este iar departe de noi, de casă și plânge de dimineață non-stop. 


       Nu o putem îmbrățișa, nu o putem săruta de ziua ei, nu-i putem oferi un cadou. Dar în schimb putem, dragă mamă, putem să-ți trimitem toată dragostea noastră peste mări și țări. 
       


       Ne-am adunat astăzi, mamă, să-ți spunem un călduros La Mulți ANI! TOȚI îți dorim tot binele din lume, sănătate, răbdare și tărie să le duci pe toate. Să rămâi veșnic o luptătoare și același exemplu demn de urmat pe care eu îl admir cu atâta ardoare. 

LA MULȚI ANI, MĂMICO!























Și nu în ultimul rând, îți spun La Mulți Ani, Cucuietele mele dragi și Nănuțele lui Robi.







TE IUBIM, MAMI!
💗