sâmbătă, 9 noiembrie 2019

La canto cu el!!!


Când vine vorba de telenovele, eu și maică-mea suntem mai ceva ca acele casnice declarate. Lunea de la 20.30 avem Vlad pe ProTv, miercurea și joia este literă de lege – Sacrificul pe Antenă.
Și cum ne organizăm noi frumos, ba cu un chips, ba popcorn, ba fistic și începe filmul, intră fiu-miu în transă. Băi! Știți cum sunt animalele de pradă care simt imediat frica victimei? Așa e feciorașul meu! Când îți e lumea mai dragă și scena cea mai cea, replica cea mai savuroasă, colegul își începe numărul! Ia un creion pe post de microfon, sau orice are la îndemână, și se apucă de urlat, aaaaa, pardon, de cântat. Și nu așa, frate! Cu talent, cu mișcări scenice, cu interacțiune cu publicul, adică cu mine și mama!



Să încerci să-l oprești?!?! Ferească! Dacă la actul artistic participă toți vecinii fără voia lor, încercă să-l oprești și participă tot cartierul!
Ce mă amuză cel mai copios este că el cântă cu atâta pasiune și are niște mișcări scenice, de și maneliștii ar fi geloși pe el. Au aflat și alții de pasiunea lui și iaca așa se face că a primit cadou un microfon la aniversarea lui de 2 ani. Roz!




Și azi așa, mâine tot așa, până când am luat chiar în serios să îl înscriu la cursuri de canto. Și cum o mamă pleacă la război bine pregătită, iată-mă  căutând instructori de canto pentru micul meu argint viu.  
Din click în click am ajuns la Ira Sacenco. Iraaaa! Cum de nu mi-am adus aminte imediat de Ira!! Moldoveanca ”jet pi jet”, adică de peste Prut, nu numai că este frumoasă și talentată, dar este și o ”nebună” incurabilă, care vorbește exact pe limba mea. Deci clar este profesoara perfectă pentru fiul meu care va face canto peste vreo … 2 ani. :))))))

De ce am rezonat așa de bine cu Ira? Pentru că este una dintre solistele trupei SoundCheck, o gașcă faină și plină de viață care face show peste tot pe unde merge.



I-am cerut informații despre ce presupun aceste cursuri de canto, ocazie cu care am aflat că Ira este absolventă a Academiei de Muzică, Teatru și Arte plastice de la Chișinău și masteranda Universității de Arte George Enescu din Iași. Predă încă de când era la Chișinău, întrucât a lucrat la o școală de arte ca și profesor de pian încă din anul II de facultate.




Ce mi s-a părut super fain este că Ira are cursanți și copii de 4 ani, o răbdare de fier și știe cum să ”modeleze” copilul. Doar nu mă puteam încrede în vorbe! A trebuit să văd cu ochii mei.
Organizează concerte live și chiar la finele lunii acestea va avea loc a doua ediție “ Live o’clock” și al cincilea la număr în cadrul proiectului Ira Sacenco Music Workshop. Vor cânta cursanții clasei de canto acompaniați de instrumentiști profesioniști. Detalii găsiți AICI. 


Elevii care vor susține concertul au vârste cuprinde între 14 și 36 ani, deci nu e niciodată prea târziu să te apuci de ce-ți place.
Pentru cei care vor dori să vină la spectacol, acesta va avea loc la Oxford Pub, iar biletul este de 30 RON. Dacă-l ratați pe acesta, mai urmează unul în ianuarie.
Pe lângă concertele live, proiectul Ira Sacenco Music Workshop. organizează recitaluri vocale și instrumentale (câte două pe an), plus ca și tradiție în luna Martie, o seara de muzică românească la pian și voce oferită exclusiv mamelor cursanților la canto, concertul fiind intitulat “O seara pentru mame”.
Eu deja am discutat cu Ira și i-am arătat vreo 2 filmulețe cu ”Vijelie” al meu. Zice că peste 2 ani este numai bun de frământat și scos din el un solist excepțional.


          Și cum formațiile și sălile de nuntă se iau cu 2 ani înainte, vă las numărul de telefon mai jos pentru cei care vor un artist dedicat la evenimente. :D










joi, 24 octombrie 2019

Mi-am scos un tatuaj. Vai, mamă!!!!!!


Ador tatuajele!! Am șase și al șaptelea este în lucru. Sunt o împătimită a desenelor negre pe piele. Le ador pe cele abstracte, finuțe și mici. Nu sunt genul tatuajelor mari pe brațe, spate sau picioare, dar sunt genul tatuajelor după ureche, la încheietura mâinii sau ”ascunse”.
Așa se face că m-am ”procopsit” cu unul pe deget și în timp am ajuns pur și simplu să-l detest! Și cum ce detești, îndepărtezi, am luat măsuri.


Primul pas: Acoperirea lui
Pffff .... Nu-mi plac neam tatuajele colorate. Cel puțin nu cele clasice și nu pe mine. Dar în cazul de față am zis să fac o excepție. Buuuun. Sunat, programat la Qbo, acoperit tatuaj. Cât a durat minunea? Nici o lună. Pentru că abia îl născusem pe bebe, am fost nevoită să stau aproape non-stop cu mâinile în apă. Oricât am încercat să feresc tatuajul, degeaba. În scurt timp s-a șters și am rămas doar cu ceva urme a ceea ce trebuia să fie un cover.


Pasul 2: Reacoperirea lui
CiuCiu! Două saloane m-au refuzat pe motiv că-mi vor lua banii degeaba. Nu se va acoperi, iar dacă se va acoperi, se va duce la fel de repede ca prima dată.
Ce a rămas de făcut?
Pasul 3: Scoaterea lui
M-am mobilizat, am prins curaj și deși am făcut 2 programări la 2 saloane din Brașov pe care le-am anulat din lipsă de timp, tot la Iași am făcut marele pas.
Am sunat la salon și mi-au spus că nu este nevoie de programare pentru că procedura durează doar câteva secunde. Nu voi da numele salonului pentru că deși au cafea bună și au fost super politicoși, au multe lacune în ceea ce privește scoaterea unui tatuaj cu laser.
Să vă povestesc:
Ajung la salon, le spun de ce am venit, mă roagă să aștept câteva minute și în timp ce mă servesc cu o cafea grozavă, îmi dau să completez un formular în care îmi asumam întreaga responsabilitate a procedurii, indiferent de rezultat. Era un paragraf în care trebuia menționat și numele unui medic, iar când am întrebat ce ar trebui să scriu acolo, mi-au spus că semnătura mea este suficientă.
Am luat exact 2 guri din cafea și deja eram anunțată că pot urca la etaj pentru procedură. Ajung într-un salon IMPECABIL. Mă așez pe scaun, mi se cere să mă relaxez că în câteva secunde este gata. Băiatul își pune ochelarii de protecție și începe.
Ce-ai făcut Bobiță!?!?!?! Lemn m-am făcut. Așa tare m-am încordat că ziceai că sunt scândură. Am făcut pe mine la propriu și nu, nu glumesc! Mi-a amorțit întreaga mână de la durere în nici 2 secunde. Simțeam cum îmi pocnește pielea. Am început să transpir instant, inclusiv în cap și pe față, iar durerea o simțeam în tot corpul. Când l-am rugat să luăm o pauză, și asta după vreo 20 secunde, îmi spune că e gata. M-am uitat și tot tatuajul meu era numai buline albe, mai puțin o parte din steluță. Îl rog să insiste la stea și-mi dă și mie o pereche de ochelari de protecție pentru a urmări și eu cum acționează laserul. Deși a insistat în anumite locuri, nimic nu s-a schimbat. După ce a terminat, în mai puțin de DOUĂ MINUTE, m-am ridicat de pe scaun de ziceai că băusem 3 zile și 3 nopți. Eram amorțită de durere, iar mâna nu mi-o mai simțeam.
-         Trebuie să-l lăsați să se vindece 6-8 săptămâni, îmi spune băiatul, în timp ce așeza frumos ochelarii folosiți de mine, lângă cei folosiți de el. Aveți nevoie de cel puțin încă 2, 3 ședințe pentru a-l scoate.
-         Și cum ar trebui să procedez acum? Adică de la dumneavoastră, merg să-mi fac manichiura cu gel. Pot expune tatuajul la ultra violete?
Între timp intră în cameră un alt coleg și-mi răspunde că practic este o arsură și  degetul nu ar trebui expus, dar dacă-l protejez cu bandaj și țin într-un anumit fel mâna în lapă, nu ar fi problemă.
Deși am mai întrebat unele chestii legate de vindecarea degetului, habar nu au avut să-mi răspundă, dând cu presupusul.




Dacă prima zi tatuajul a fost ok, din a doua zi, a început distracția. Deget umflat și beșici pe toată lungimea tatuajului. Nemaiputând să îndoi degetul deloc, am spart beșicile. În 2 ore erau la loc. Întâmpinam probleme la muncă pentru că nici pixul nu-l mai puteam ține în mână. Așa tare m-am enervat într-o zi că am rupt un pic din piele ca să nu se mai formeze beșici. MARE greșeală! În 2 zile mi se umflase degetul de ziceai că-i țâța vacii și începuse să prindă miros de hoit. Nu m-am panicat eu cât a făcut-o maică-mea:
-         Du-te măi mamă la doctor!!! Dacă faci vreo infecție ce-ți intră în sânge și dai in altele mai grave? Mori incet și sigur! :)))))))


Așa se face că am ajuns și la medic. Totul normal. Se pare că așa trebuia să reacționeze organismul, iar soluția a fost una super simplă: Baneocin unguent. Degetul meu și-a revenit imediat. La fel și tatuajul. 🙄 Nu mai este atât de clar, dar e tot acolo. În zona în care am rupt pielița, pare o măzgălitură neagră. Happy me! 😁

 
 

A trecut mai bine de o lună de zile și degetul mi s-a vindecat complet. O altă ședință cu laser nu mai fac câte zile voi avea, dar deja am modelul care va acoperi rămășițele tatuajului.

Ca și o concluzie, dacă pentru aspectul salonului și comportamentul celor de acolo le dau nota 10, nota 2 cu coroniță le-o dau pentru neprofesionalism:
1.    Nu au pregătit absolut deloc clientul pentru ceea ce urma.
2.    Nu au aplicat niciun dezinfectant pe deget sau vreo cremă care să amorțească zona ce urma supusă laserului pentru că, credeți-mă, durerea e groaznică.
3.    Habar nu au avut să spună cum se îngrijește rana, că până la urmă este o arsură.
4.    Ochelarii pe care i-am folosit erau plini de urme cand mi-au fost înmanați și deși eu eram transpirată pe față de la durere și dată cu fond de ten, i-a luat și i-a pus la loc ca fiind noi, neștergându-i absolut deloc.

DECI, dacă vreți să vă scoateți un tatuaj cu laser trebie să știți că:
1.    Doare și doare groaznic.
2.    Ți se umflă zona în ultimul hal.
3.    Dacă spargi beșicile, NU rupe pielița.
4.    Folosește Baneocin unguent sau pudra, în funcție de zona și complexitatea tatuajului.
5.    Ferește zona afectată de soare și apă pe cât posibil.
6.    Așteaptă că-ți va trece într-un final.
7.    Îmbată-te ca să prinzi curaj pentru a doua ședință. :)))))

joi, 8 august 2019

Florile Elenei


” - Pisi, uite ce am descoperit!”, îmi scrie Irina într-o zi și-mi trimite 2 poze cu un aranjament floral SUPERB.




” – O găsești pe Facebook – Florile Elenei. Dacă vrei să faci un cadou special, la ea să apelezi!”
Zis și făcut. Am căutat-o pe Facebook și am rugat-o să-mi pregătească cel mai mare și mai frumos aranjament floral pe care poate să-l facă. I-am lăsat mână liberă însă singurul lucru pe care am rugat-o, a fost să fie un aranjament deosebit pentru că avea să ajungă la mama mea. I-am trimis mesajul pe care-l doream pus pe cutie și am așteptat frumușel să-mi livreze comanda la locul de muncă.
În mai puțin de 2 ore a apărut pe poarta restaurantului o domnișoară cu aranjament IMPRESIONANT, așezat într-o cutie pe care o ținea cu greu.








Am invitat-o să stea la o cafea și așa am aflat puțin din povestea ei. Mă așteptam să o cheme Elena, dar în schimb s-a prezentat Ana. Florile Elenei vine de la bunica sa care iubea cu tot sufletul ei florile. Nu exista dimineață sau seară fără să le vorbească sau să le cânte. Pasiunea pentru cele mai gingașe plante i-a insuflat și Anei aceeași dăruire, astfel că atunci când bunica nu a mai fost, Ana a simțit că trebuie să facă ceva care să-i reamintească de omul ce a învățat-o o altfel de iubire, cea pentru flori. 





Așa a luat naștere Florile Elenei. Nu știu cât muncește la un aranjament, nici nu știu de unde-și procură florile, dar știu că dacă vrei un cadou cu adevărat unic, atunci poți apela cu toată încrederea la ea. Eu am apelat de 3 ori și nu am dat deloc greș. 





După ce s-au ofilit florile, mama a transformat cufărul în cutie pentru pozele ce stau mărturie la minunatele momente petrecute alături de cei dragi, șefa l-a pus la loc de cinste la intrarea în restaurant, iar Alexandra și Lucian au transformat cufărul ~ în cutiuța noastră cu amintiri de la nuntă și abia așteaptăm să punem în el primul test de sarcină pozitiv ~  :D



Fie că optezi pentru aranjamente deosebite pentru cei dragi, eu le-aș recomanda mai ales ca și aranjamente florale pentru nunți. Ana dispune de diferite dimensiuni la cufere, așa că mesele ar arăta mult mai spectaculos cu astfel de aranjamente ce pot transmite la propriu un mesaj pentru meseni.
Dacă v-am făcut curioși, Florile Elenei le găsiți AICI, iar pe Ana, AICI.


Let’s bloom de world!


marți, 9 iulie 2019

Cufărul cu amintiri






De când mă știu ”colecționez amintiri”. Agende în care lipeam fel de fel de bilete de prin excursiile în care am fost, note de plată de pe vremea studenției când eram ospătăriță și cel ce avea să-mi devină pentru 5 ani logodnic îmi lăsa mesaje pe ele, carnețele cu numele colegilor mei din școala general și numerele lor de fix :)) sau poze dragi mie. Am până și pliculețe de zahăr și de ceai de pe la hotelurile din Israel, șervețele din avionul cu care am zburat pentru prima dată în viața mea (Muset, îți amintești? :))))))  ), biletul de la spectacolul de balet Lacul Lebedelor din Odessa sau biletul de intrare de la Stonehenge.
Chiar acum vreo 3 luni am dat de caietul făcut cu primele texte publicate de mine în calitate de reporter. Au trecut 12 ani de atunci. Le decupam seară de seară din ziar și le lipeam toată mândră, trecând data publicăriiîn dreptul fiecărui text. După vreo 10 zile de ”lipeli”, m-am cam lăsat păgubașă. Am mai adăugat prima mea deschidere (textul principal de pe prima pagină a ziarului) și cele mai wow anchete, preluate ulterior de presa națională. Și acum mă uit cu nostalgie peste ele.
”Colecționează amintiri, nu lucuri” este fraza cu care am crescut. Așa se face că toată copilăria mea am petrecut-o la țară și am mii de amintiri din aceea perioadă. Vă pot spune ce tâmpenii am făcut cu Adina ”a lui Chițiga”, dar în niciun caz nu țin minte dacă teneșii cu care eram încălțată valorau la vremea respectivă ceva sau erau doar chinezării. Știu că ne distram grozav la discoteca satului sau la cele din Bârlad, dar habar nu am cu ce mă îmbrăcam la vremea respectivă. Știu doar că spray-ul FA era în mare vogă. Aveai FA, erai cineva. :)))))))
 MULȚUMESC Domnului că am fost generația care a crescut fără telefoane mobile, tablete și alte gadgeturi. Noi am fost cei liberi. Dar să revenim ...
Ideea cufărului mi-a venit în minte încă de când eram copil. Voiam să strâng în el cele mai de preț amintiri, dovezi ale unei copilării reușite. Cufăr nu am avut, dar cutii cu toate cele, da. Și încă multe, până a intrat mama în ele și a făcut o curățenie lună. ”Aduni toate tâmpeniile!”, mă certa mereu. :)))) Și chiar adunam.
Anii au trecut, eu am crescut iar cufărul a dispărut din peisaj. Asta până când l-am cunoscut pe cel mai minunat bărbat din viața mea. Din momentul în care l-am văzut prima dată, mi-am dorit să-mi pot imprima pe piele până și mirosul lui. Orice făcea, îmi doream să pot transforma totul într-o amintire. A! Dacă nu v-ați prins, vorbesc de puiul meu de om, băiețelul meu de un an și nouă luni.

Cufărul a fost cadoul meu când a împlinit un anișor și am adunat în el tot ce am considerat eu mai de preț: pozele din primul lui an de viață (vreo 800 😅 ), costumașul de la botez, lumânarea, cărticica primită de la nași în care el este un super erou, primii lui papucei, primul pampers cumpărat de mine, costumașul purtat când a fost scos din mir, sau cel când am fost externați amândoi din spital, prima poză făcută de o prietenă dragă nou din primele lui secunde din viață și imprimată 3D pe lemn de la altă prietenă  de suflet, ce a ales de pe tăviță la moț, hăinuțele de la moț, poza preferată cu el și buni, prima lui jucărie și cele mai îndrăgite jucării, biletul când a fost prima data la grădina zoologică, figurinele de pe tortul de la 1 an, albumul bebelușului, prima suzetă pe care a tocito la propriu, șuvița de la primul lui tuns, globul lui personalizat de la primul Crăciun și muuuuuulte multe altele că aș putea continua până mâine.



 
 

 

 







      


Primul an din viața lui am stat nedespărțiți. Și când spun nedespărțiți, spun că am stat 24 de ore din 24 împreună. Singurele momente în care eram separați erau cele în care el dormea în pătuțului lui în dormitor iar eu în living, epuizată până la pământ. Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată baie singură în cele 365 de zile și și nici să dureze mai mult de 5 minute. Așa se face că am fost prezentă la toate momentele importante din viața lui: când s-a văzut accidental pentru prima dată în oglindă, prima îmbrățișare, când a făcut primii pași, primul cuvânt, când a mers singurel prima dată, când a mâncat prima dată mâncare solidă, prima dată când a strigat-o pe Dodo (câțelușa noastră) pe nume, când a mâncat pentru prima dată singurel. Nu am ratat nimic și mulțumesc Domnului pentru că orice mamă, și orice părinte dealtfel, știe că astfel de momente sunt UNICE în viață. Odată ce le-ai ratat, nimeni și nimic nu ți le dă înapoi și nici nu ai cum să trăiești sentimentul din povestiri.

 

 

 


Ei bine, toate aceste moment au fost imortalizate fie în poze fie pe cameră și toate au locușorul lor în cufărul cu amintiri care cuprinde emoțiile și trăirile unui an de zile. Primul lui an de viață. Cutia este pusă bine, bine și urmează să ajungă la băiatul meu când va deveni și el tătic. Sunt sigură că impactul va fi grozav pentru că tind să cred că-mi seamănă leit și știu că va aprecia enorm de mult un cadou venit din suflet cu o valoare sentimental de neprețuit. M-am gândit inițial să fie cadoul lui pentru când va face 18 ani, dar dacă va fi un rebel insensibi, nu mă risc. :)))))

Pentru cei care vor să știe, cufărul l-am comandat de la Anca, o brașoveancă găsită pe Facebook în urmă cu ceva ani când căutam să fac un cadou mai deosebit. Culmea că este și vecină de cartier cu mine în Brașov. Pe Anca o găsiți AICI. Vă las mai jos să vedeți ce minunății am mai comandat de la ea.