sâmbătă, 3 decembrie 2016

OMENIE, unde ai dispărut?


       Ne omorâm între noi din cauza băuturii. Ne urâm din nimic. Ne dorim răul fără motiv. Judecăm din auzite fără a cunoaște. Cei care țipă în gura mare că te apreciază sunt cei care te denigrează cel mai mult. Cei cărora erai în stare mai ieri să le dai haina de pe tine te sfâșie până te lasă dezbrăcat. Trăim într-o societate bolnavă, în care banul dictează. Ajungem să cerem pomeni și să spunem mulțumesc pentru niște lucruri care ni se cuvin, pentru care am muncit sau am plătit cu vârf și îndesat. Nu mai există fericirea lucrurilor simple. Nu mai există recunoștința faptelor bune. Dăm prietenii de ani de zile pe momente sau vorbe spuse la mânie. Stricăm, dar nu reparăm. Preferăm să aruncăm, doar se mai găsește. Nu mai punem preț pe a fi, ci pe a avea. Ne dezvoltăm, creștem, ne uităm de sus și uităm de unde am plecat. În schimb, avem grija celui de lângă noi să-i reamintim cât de nesemnificativ este. Primim mai multă iubire de la necuvântătoare în timp ce omul are grijă să-ți aducă numai suferință. 

Sursă foto: http://surse.citatepedia.ro/

        Pozăm în oameni onorabili, dar aruncăm cu venin în oricine nu ne împărtășește idealurile sau care are ceva de spus împotrivă. Ne jignim și ne bârfim, iar apoi pretindem respect. În față râdem și pe la spate înfingem pumnalul. Ne bucurăm de răul altuia și-l invidiem când îi merge bine. Suntem atât de înrăiți încât ne dușmănim frați între frați și copii cu părinți.
        În spatele tastaturii desființăm oameni, munca și realizările acestora de ani de zile. Suntem filosofi și atotștiutori. Online-ul a înlocuit VIAȚA. Preferăm să postăm pe Facebook fel de fel de mesaje cu aluzii, dar suntem prea lași să spunem în față ce ne doare. Comunicăm atât de prost!

Sursă foto: WordPress.com

           Am întâlnit pe stradă în Bruxelles o româncă din București. Cerusem indicații în engleză cum ajungem la Parlamentul European. Auzindu-ne vorbind românește, ne-a răspuns zâmbind pe limba noastră.
„ - Te-ai mai întoarce acasă?”, am întrebat-o în timp ce ne însoțea pe drum.
„ - Niciodată. Îmi iubesc poporul, dar ai noștri sunt prea răi și invidioși. Aici parcă e altă lume. Nimeni nu are nimic cu nimeni.”

         Și atunci te întreb, OMENIRE, unde ai dispărut?

Sursă foto: http://calmingaesthetics.tumblr.com/




0 comentarii:

Trimiteți un comentariu