E joi - ora 18.00. Ca în fiecare seară din ultimele 2 săptămâni, de când am tras oficial la vatră și am terminat cu munca de tot, mă consult cu Dodo asupra meniului de seară.
- Ce păpăm azi? Ne facem de cap așa ca de ultima dată sau o dăm light pe salate? Cățelul se uită lung la mine. Eram gravidă în 40 de săptămâni și 4 zile. Bebe putea veni în orice zi.
- Ai dreptate, îi răspund. Hai să ne facem de cap pentru ultima dată. După aia, salut dezmăț culinar.
Cartofi prăjiți, ochiuri, brânză de burduf, mămăliguță. Mâncarea mea preferată. Mănânc cu poftă și eu și Dodo. Atunci am descoperit că-i plac și cartofii prăjiți. O farfurie imensă și un pahar de cola zero. Mă simțeam de parcă am murit și am ajuns în Rai.
Păpăm copios și ne așezăm la un film. Nu știu când am adormit, dar știu că m-am trezit la ora 23.03 cu dureri groaznice de burtă. Deschid ochii instant. Îmi zic în gând că așa-mi trebuie dacă am mâncat ca sparta.
Mă duc la baie. Simt nevoia să împing. Împing și nimic. Vin înapoi în pat. Adorm imediat. După o oră mă trezesc din nou cu aceleași dureri. Crampe de nesuportat. Iar dau vina pe mâncare. ”Exact ce-mi trebuia! Să mă balonez!” Mă duc din nou la baie. Împing și nimic. Vin în pat. După o oră se repetă istoria. Îmi pică fisa. Am contracții. Stau trează cu ochii pe telefon. Crampele și durerile erau din ce în ce mai dese, astfel că la 8 dimineața aveam dureri din 17 în 17 minute.
O anunț pe nănuța Alina și o întreb dacă mă poate duce la spital mai târziu. În 10 minute era la ușă.
- Nu sunt pregătită să plec. Nu vrei să bem o cafea?
Am terminat și cafelele și eu tot nu eram convinsă că trebuie să merg la spital. Alina încearcă să mă convingă dar eșuează. Ea pleacă la muncă, eu rămân acasă.
Le anunț pe Cucuiete. Începe cearta online. Toate cu gura pe mine. Să mă duc la spital cât mai repede. Nu eram însă deloc convinsă că de data asta vine bebe. După ce am mai fost internată de 2 ori și cum m-am dus așa m-am întors, am promis că mai ajung la spital cu jumătate de oră înainte să nasc. După mai multe discuții și argumente pro spital/internare, o sun pe vecina Ioana.
- Cred că nasc. Mă duci, te rog, la spital? Dar nu te grăbi că nu e încă grav.
În 5 minute, Ioana era la ușă.
- Nu sunt gata. Mai durează. Vrei să bem o cafea? :))) (Orice numai la spital să nu merg)
- Bem.
Într-un final îmi fac curaj și mă pregătesc. Bagajele erau făcute și așezate la ușă încă din luna a opta de sarcină. Contracțiile erau din ce în ce mai dese așa că ne pornim către spital. Nănuța Irina era la țigară/cafea pe balcon. De cum m-a văzut s-a albit cu totul. Nu mai intra nici cafeau, nici țigara.
- Vai! Ești bine?! Naști? Il sun pe Claudiu să te ducă? Vai! Să mă anunți când naști și să-mi spui cum te simți. Pot să te sun? :))))
La 11 eram deja internată. Am solicitat să stau în același salon în care am stat și ultimele 2 dăți în speranța că voi găsi fețe cunoscute. Dorința mi-a fost îndeplinită, dar toate pacientele erau noi.
Contracțiile îmi tăiau respirația. M-au pus la ”traseu”. La fiecare contracție parcă cineva îmi băga un cuțit în spate. Nu mă puteam controla și gemeam de durere, respirând greu ca și cum cineva îmi dădea aer cu porția.
- Ihaaa... Păi dacă tu faci așa la contracții de 20-30, ce o să faci la 80-100 când ești gata să naști? Mă întreabă o asistentă.
M-am albit cu totul. Mă așteptau dureri de 5 ori mai mari. Altă contracție, altă durere. Mușc din pernă și trag aer cu greu în piept. Vine medicul care-mi monitoriza sarcina.
Aceeași asistentă: - Domnule doctor, are contracții de 20, dar scoate niște sunete și așa se agită de parcă acum naște!
Încerc să-mi păstrez calmul și să nu o trimit puțin în vizită la mama ei. Spun sec și apăsat să-și dea seama că dacă mai deschide o dată gura la adresa mea, urmează să-i umplu frigiderul: poate nu sunt făcută, doamnă!! să suport durerile nașterii.
Medicul mă consultă. Dilatație 2. Până ajung la 10 mai este.
Îi transmit că doamna doctor x mi-a comunicat că în seara respectivă voi naște. Nicio o secundă nu m-am gândit la cezariană, pentru că trebuia să fiu cât mai repede posibil aptă de a avea grijă de puiul meu.
- Nu cred. Poate mâine, dar azi sigur nu. Dar vedem cum decurg contracțiile și cât de tare te vei dilata. Te vor ține sub observație colegii de gardă.
Șiiiii acestea fiind spuse, mi-am mai văzut medicul cu 10 minute înainte să nasc. Dar până acolo e poveste lungă.
Deci era undeva ora 12-13 și eu aveam contracții de 20.
La ora 18 deja eram epuizată și sleită de puteri. Asistenta care intrase în tura de seară mă cheamă la traseu. Contracțiile erau tot de 20.
- Imposibil, doamnă. Nu mai pot de durere. Nu au cum să fie la fel!!
Cheamă să fiu verificată. Mă consultă o doamnă doctor. Ziceai că scotocește cloșca după oul de aur. Urlu de durere.
- Vai dragă! Păi pe aici iese un bebeluș și tu faci așa urât doar că am băgat eu 2 degete? Ai dilatație de 2. Încă nu naști.
Mă dau jos de pe masa de control cu lacrimi în ochi. Nu zic nimic. Mă sprijin de pereți și mă duc în salon. Încerc să dorm. Nu pot. Gemetele mele o țin în alertă pe asistentă. Mă cheamă iar la control. De data asta o rezidentă. Mă rog să aibă mână ușoară. Rugăciunile mi-au fost ascultate. Mă verifică și pleacă. Aceeași dilație, 2. Durerile persistă. Încep să sângerez ușor din cauza controalelor. Mă întorc în salon. Contracțiile sunt mai dese și mai greu de suportat. Ies să mă plimb pe hol. Încerc să iau o gură de aer și deschid un geam.
- Mai bine ați merge în salon să nu vă zică ceva doamna doctor de gardă, mă sfătuiește prietenește asistenta puțin panicată să nu cumva să aibă probleme.
Mă întorc în salon. Era deja ora 21. Îmi aud numele. Doamna doctor de gardă vrea să mă verifice. Deja lacrimile curgeau pe obraz involuntar. În cabinet era și ultima rezidentă care m-a verificat. Îi fac semn discret asistentei dacă mă poate verifica rezidenta. Dă ușor din cap că nu. Mă urc pe masă, strâng din dinți. Doamna doctor mă verifică. Am simțit că cineva m-a tăiat pe viu și se juca cu degete în măruntaiele mele. Am poreclit-o Spintecătoarea.
- Dar de când ai scurgerile astea?
- De când am fost ultima oară în spital. Am luat candidă de aici.
- Păi ia să te splăm puțin că trebuie să ai colul curat. Pe aici iese bebelușul.
Durerea m-a dus până aproape de leșin. Abia mai respiram în timp ce plângeam și gemeam de durere. Îmi pune compresă sterilă și mă trimite în salon. Mă opresc direct la baie. Compresa mea era plină de sânge. Aștept să plece toți din cabinet și mă duc la asistentă.
Izbucnesc plângând:
- Doamnă, dar femeile astea verifică oameni sau vite. Mă distrug jos. Chiar nu pot controla mai ușor?
Asistenta pune privirea în pământ și-mi spune că mă înțelege. Îi spun că pierd sânge și nu știu dacă e normal. Ea îmi spune că e ok, se dilată colul, deși se vedea pe fața ei că era panicată.
La ora 12 noaptea plângeam și mă plimbam pe hol. Asistenta insista să mai fiu verificată de un medic iar eu refuz. - Nu mai pune nimeni mâna pe mine până dimineață când vine medicul meu!!
La 2 noaptea o imploram să-l sune pe medicul meu să vină să-mi facă cezariană.
- Doamnă, lăsați-mă să mai chem pe cineva să vă verifice. Eu nu-mi permit să-l sun pe domnul doctor. Sunt medici de gardă. Sunați-l dumneavostră, dar să nu cumva să se supere că-l deranjați la ora asta și să nu mai vrea să vă asiste la sarcină. Zic și eu...
Atâta panică și teamă nu am văzut niciodată în ochii unui om.
Spintecătoare vine iar la cabinet. Sunt chemată.
- Doamnă, trebuie să înțelegeți că nu vă face bine să fiți verificată atât de des.
Și așa aveți colul aproape distrus. Aveți dilatația mică. Se va vedea la traseu când sunteți gata de naștere. Trebuie să vă odihniți, să dormiți. Când va fi momentul să nașteți, nu o să mai aveți putere deloc și nu veți putea naște copilul cum trebuie. Eu vă verific dar sunt sigură că nu s-a schimbat nimic.
- Dar nu eu v-am chemat să mă verificați. Asistenta tot insistă. Din contră,
aștept să vină medicul meu sau rezidenta dumnealui. Mă duc să mă culc. Voi încerca să mă odihnesc.
Mă sprijin de pereți în timp ce mă îndrept din nou spre salon. Am pierdut șirul drumurilor. Știu doar că era 2 noaptea. Mă așez în pat. Încerc să adorm. Durerile sunt crunte. Din când în când mai deschid ochii. O văd pe asistentă care se uită din capul patului la mine.
E 6 dimineața. Suntem chemate să le fie ascultate inimile bebelușilor. Eu sunt pusă la traseu. Puterile mi s-au scurs la propriu din vene.
- Contracțiile sunt puțin mai mari. 41-50. Tot nu sunt contracții de naștere. Chem pe cineva să vă verifice.
- Doar dacă e cineva cu mână ușoară. Vă rog! Nu mai rezist la încă un control brutal.
Vine o domnișoară rezidentă. Mă urcă pe scaun. Își pune mănușile și mă veridică. În sfârșit o mână ușoară. Încerc să mă relaxez. Nu durează nici 5 secunde.
- De urgență cu ea la sala de nașteri!!! Acum o duceți jos!! Are dilatație 8. Se vede capul bebelușului. Acum o duceți jos!!
Ar fi trebuit să mă bucur. În sfârșit scăpam, dar chinul abia începea.
Mi-am luat doar geanta de umăr și am coborât cu asistenta la sala de nașteri. Mă bagă într-un salon. O asistentă/moașă, vine să mă verifice. Tremuram din toate încheieturile și mă sprijineam de mese în timp ce-mi îndoiam genunchii în sute de minigenoflexiuni pentru a-mi face durerile mai suportabile. Curgea apa pe mine. Miroseam a transpirație de parcă am fost lăsată în câmp, la 30 de grade, 3 zile la rând.
În salonul din fața mea o altă mămică născuse. Nu vedeam decât o pată imensă de sânge. Lângă ea era Spintecătoarea și o asistentă. Femeia urla de durere în timp ce cerea clamante. O coseau.
- Nu te mai văita atâta! Când ai făcut sex nu ai mai urlat atâta. Așa vă trebuie dacă vă place să faceți copii pe bandă rulantă!
Nu pot reacționa! Caut mese, scaune, paturi să mă sprijin. Întreb ce mai așteptăm.
- Pe domnul doctor!
Aud discuție pe hol și văd cu coada ochiului rezidenta care m-a verificat ultima dată vorbind la telefon.
- Dar nu este vina mea! Eu acum am verificat-o prima dată. Avea dilatație 8 și am și adus-o jos.
Ulterior am aflat că doctorul a lăsat vorbă să fiu adusă în sala de nașteri la dilatație de 5-6 și ulterior să fie chemat. N-a fost să fie! Ghinionul meu ...
Ajunge și medicul. E răcit cobză. Il văd în ușă și atât.
Asistenta îmi pune o perfuzie și pleacă. Este pentru dilatare. Nu știu dacă trec 30 de secunde și durerile devin insuportabile. Încep să urlu la propriu. Nimeni nu mă bagă în seamă. Simt nevoia să împing. Urlu și împing. Simt cum pansamentul steril dintre picioare pleacă la vale cu tot cu chiloți.
Urlu și nimic. Cu toată puterea mea împing. Urlu involuntar să audă tot spitalul. NU MAI POT! VINE!!!! NU-L MAI POT TINE!
În câteva secunde salonul s-a umplut. Moașa, Spintecătoarea, încă vreo 2 asistente și într-un final și medicul meu.
Sunt urcată pe scaun. Poziția nu e bună. Mai jos, mai jos, trage genunchii la piept, ține-te de bare, nu urla, împinge, nu te screme. Aud frânturi de fraze. Îmi duc mâna la cap și încerc să mă țin de pat. Sunt certată.
- Ține mâinile pe bare!!! Tragi de ele și împingi!
Împing dar nu împing bine. Țip printre dinți.
- Concentrează-te și împinge tare. Dacă nu împingi bine nu o să iasă bebelușul cum trebuie și apoi o să te întrebi de ce, îmi spune medicul.
- Nu te mai screme și nu mai scoate sunete! Când mergi la wc și ești constipată așa țipi? Sunete de astea scoți? Aud o voce feminină.
Mă uit în dreapta mea să văd cine îmi vorbește. Spintecătoarea! Dacă aveam forță o lăsăm fără 5 dinți în gură.
L-am născut pe bebe la a patra împingere, a treia bună și după ce moașele s-au urcat cu coatele pe burta mea ca bebelușul să iasă. La ora 7.05 bebe a văzut lumina zilei, a avut 3650 gr, 52 de cm și a primit nota 8/9 pentru că nu a plâns din prima. Pe hârtiile de externare a fost trecută nota 8. 32 de ore de travaliu, o suferință și un chin pe care nu le doresc nici celor mai mari dușmani ai mei (cu 2 excepții) și ei dau nota 8!!
Rămân pe scaun. Respir mult mai ușor. Durerile au dispărut. Îmi șterg lacrimile și mulțumesc Domnului că s-a terminat cu bine. Întreb de ce nu mă dau jos. Mi se răspunde că trebuie să-mi scoată placenta. Îmi scot placenta și tot pe scaun rămîn.
- Acum de ce mai stau?
- Trebuie să te coasem.
Ok. Nu poate fi mai dureros decât ce a fost înainte, îmi spun în gând. Maaare greșeală. Am simțit pe viu cum băgau acul, cum trăgeau ața și cum făceau nodurile. Nu știu cât a durat procedura, dar cred că o oră tot m-au cusut.
Sunt dusă într-un salon să mă odihnesc. Mi se comunică că în 3 ore pot merge în rezervă și să-mi văd copilul. ”Țopăi” de fericire. La ora 13, înainte de a pleca spre rezervă, sunt verificată de către doctorița de gardă.
- Nu e a bună! Are hematom. Trebuie cusută din nou!
Refuz să cred că am auzit bine!!! Încep să plâng. Nu vă mai povestesc ce înseamnă cusătură peste cusătură. Deși de data asta am fost sedată, am simțit tot. Nu știu ce mi-au dat, dar mai mult eram amețită de cap.
- Puiule, dar tu de ce țipi așa? Nu ești amorțită? Mă întreabă doctorița, în timp ce mă cusea.
- Sunt amorțită la cap, nu între picioare, răspund zâmbind amar.
Seara am ajuns în rezervă. Am pierdut noțiunea timpului și șirul evenimentelor. Mi-au adus bebelușul și mi l-au pus la piept. Pot, dar nu vreau să vă descriu momentul întâlnirii dintre gura lui și sânul meu. Numai o mamă poate înțelege, iar bărbații ar fi prea ironici.
Suferința s-a terminat. Îmi strângeam puiul în brațe și plângeam. El a dus o luptă de supraviețuire când era în burtica mea (prietenii știu), iar eu am dus lupta la suprafață. ”Ce am făcut atât de bun pe lumea asta să merit un așa dar?”. Îi mângâiam fața mică și-i povesteam ce viață grozavă o să avem noi doi cu bunica, Dodo, unchiul Cătă, mătușa Lili și teroriștii ăia doi de Alex și Daria. Cum vom merge cu buni și Dodo în excursii, cum îl voi învața să se dea pe bicicletă și eu voi veni din urma lui cu rolele. Cum vom împodobi împreună bradul de Crăciun și vom face oameni de zăpadă din șosete și orez.
Viața mea s-a schimbat din momentul în care mi-am ținut copilul în brațe. Atunci am realizat că s-a meritat toată suferința mea. Acel moment... Acel moment care a marcat un nou început, o nouă etapă, o nouă viață. Toate numai pentru el – Robert Constantin, alias Roco!
 |
| Sursă foto: ziare.com |
